Fapt Au fost prinși cînd încercau să treacă peste graniță un milion de euro în găleți cu marmeladă neprelucrată. Primăvară în Centru Soarele e încă tînăr și hotărît să se țină de treabă. Cel puțin, azi. Sus, pe cer, nici un nor. Aerul e proaspăt și dătător de optimisme facile. Trec autobuze conștiincioase. O mașină a Salubrității se fîțîie de colo pînă colo, învîrtind mărunt din sulurile lungi de sîrmă. Stînd pe scară, ca polițiștii din filmele cu comisari interbelici, o femeie udă din mers, cu furtunul, rîndurile de flori de pe margine. Din gura de cauciuc, apa curge anemic. Se vede clar că n-are nici un chef să plece din cisterna argintie, unde nu trebuia să facă nimic. Doar să stea liniștită.
Așa cum am mai consemnat în acest Letopiseț al cîinilor și pisicilor pe post de Miron Costin al patrupedelor, cînd plecăm la Sinaia îl luăm cu noi pe Motty. De ce pe Motty și nu pe Tzontzy? În primul rînd pentru că Motty e un pisoi la locul lui. Un fel de iobag român pe vremea Imperiului Habsburgic. Nu se ocupa de soarta românilor din Ardeal în timpul ocupației habsburgice. De asta, aveau să se ocupe mult mai tîrziu istoricii români. Și nu se ocupa din simplu motiv că, spre deosebire de istoricii români de mai tîrziu, preocuparea nu-i aducea nimic. Nici măcar titlul de doctor în Istorie. În plus, iobagul român de sub habsburgi respecta cu sfințenie tot ce-i spunea Stăpînirea.
Despre W.C.-ul de la faimosul Hotel Negresco, motiv de mîndrie pentru toți românii care ajung la Nisa, chiar și pentru cei care au venit ca să șterpelească din buzunare, am citit într-un Geo Guide: Côte dʼAzur, scos de Gallimard (cu doi de l, să nu-l confundăm cu Galimard, parfumierul, cu un singur l), la Capitolul Sortir à Nice, în paragraful despre hotel: „Nu uitați să mergeți la WC (unul dintre Templele Kitsch-ului din Hexagon).” Indiscutabil, îndemnul e nițel ironic. Ghidul înscrie printre locurile din Nisa la care e musai să poposești în căutarea unui pahar de vin, barul din holul hotelului Negresco: „Să-ți oferi o cupă într-un palat”.
Lectura cărții lui Mihail Sadoveanu despre Viața lui Ștefan cel Mare, izvorîtă din nevoia de a ști mai multe din punct de vedere istoric despre personajul de ficțiune Ștefan cel Mare din Frații Jderi, m-a îmboldit să caut și alte cărți despre marele Domnitor. Nu puteam începe cu altcineva decît cu A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană. Pe raftul cu lucrări de Istoria României am două variante editoriale ale Operei lui Xenopol. Una apărută dinainte de război și alta, apărută în postdecembrism, editura Saeculum, doar șase volume.
Editorial publicat în Evenimentul zilei nr. 184, anul II, marți, 2 februarie 1993, la rubrica „Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu“ Trei sferturi din plîngerile sosite pe adresa redacţiei (prin intermediul scrisorilor, al telefoanelor şi al audientelor) se referă la aplicarea Legii fondului funciar pentru moştenitorii de la oraşe. Cînd, pe vremuri, am citit Ion al lui Rebreanu mi-a fost greu să înţeleg ceea ce romanul numea şi descria drept setea de pămînt. Pămîntul se afla, în acea vreme, la CAP şi eu nu văzusem oameni dîndu-şi cu sapa în cap de dragul întinselor şi nelucratelor holde înfrățite.