Lectura cărții lui Mihail Sadoveanu despre Viața lui Ștefan cel Mare, izvorîtă din nevoia de a ști mai multe din punct de vedere istoric despre personajul de ficțiune Ștefan cel Mare din Frații Jderi, m-a îmboldit să caut și alte cărți despre marele Domnitor. Nu puteam începe cu altcineva decît cu A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană. Pe raftul cu lucrări de Istoria României am două variante editoriale ale Operei lui Xenopol. Una apărută dinainte de război și alta, apărută în postdecembrism, editura Saeculum, doar șase volume. Mai există o ediție postdecembristă, completă, 12 volume, tipărită de editura Elf, dar pe asta n-o am; ar trebui s-o comand pe Okazii.ro. Merg la cele două rafturi cu Istoria României. Sînt lucrări de istorie generală, ediții academice, manuale mai mult sau mai puțin riguroase. Lucrările despre Marea și Mica Unire sînt pe un alt raft, Pe alte două rafturi sînt cărțile personalizate despre Istoria României: monografii, abordări ale unor domenii și fenomene. Iau de pe raft spre lectură volumul doi de la Saeculum, intitulat Istoria Românilor de la Dacia Traiană. Istoria medie, partea I-a. De la întemeierea țărilor române pînă la moartea lui Petru Rareș. Prefer varianta postdecembristă, pentru că îmi pot permite s-o mîzgălesc. Ediția interbelică e prea scumpă pentru a-mi permite așa ceva. Lui Ștefan Cel Mare îi sînt dedicate peste 150 de pagini, cum se cuvine unui Conducător de o asemenea importanță în istoria țării. Pariasem mult pe această carte a lui A. D. Xenopol. Capitolul despre Ștefan cel Mare mă dezamăgește. Marele istoric abordează relația dintre Ștefan cel Mare și Vlad Țepeș într-un fel ciudat. Ștefan Cel Mare e mustrat, pentru că n-a fost alături de Vlad Țepeș în războiul cu turcii, ba mai mult, deși ajutat de Vlad Țepeș că ia tronul, îi dă o lovitură atacînd Chilia:
„După cum se vede, Ștefan vroia să facă mai mult un act de duşmănie contra Ungariei, atacînd Chilia. El însă nu se gîndi să țină seamă că această lovitură, îndreptată în contra ungurilor, atingea mai ales pe Vlad Ţepeş, care ar fi trebuit să-i fie aliat firesc în lupta contra otomanilor. Se vede, însă, că el a urmat în acest atac al Chiliei, mai mult îmboldirea şi neastîmpărul ce-l frămînta şi-l arunca în războaie, decît un plan copt și cugetat. Cum spune Ureche: «avînd inima aprinsă spre lucruri vitejești, îi părea că un an ce n-au avut războaie, el are multă pagubă, socotind că şi inimile voinicilor în războaie trăind se ascut, şi truda şi osteneala cu care se deprindea oastea, a doua vitejie». Numai astfel ne putem explica această mare greşeală politică a lui Ştefan cel Mare, făcută chiar la începutul carierei sale, de a contribui la căderea unui domn, care își pusese ca țintă respingerea tiraniei turcești.
Trebuia să presimtă Ștefan cel Mare că, după Muntenia, va veni şi rîndul Moldovei, care chiar sub Petru Aron plecase capul sub atotputernicia turcilor, obligîndu-se a le plăti tribut. În loc de a păstra prietenia cu acest domnitor, către care era chiar legat prin datoria recunoștinței, deoarece dînsul îi ajutase a redobîndi tronul tatălui său, Ştefan cel Mare calcă tot în picioare, şi simţămînt şi interes, şi împins de inima lui aprinsă pleacă la atacul Chiliei, pe care nu e vorbă putea să-l acopere în fața lui Vlad Ţepeş, prin aceea că Chilia ar fi în realitate în stăpînirea ungurilor.”
Mustrarea lui Ștefan Cel Mare, pentru că nu s-a aliat cu Vlad Țepeș împotriva turcilor e un leitmotiv al capitolului despre Ștefan Cel Mare:
„Acela, deci, care a determinat căderea domnului muntean n-a fost sultanul Mohamed, ci Ştefan cel Mare. Acum abia putem măsura toată greşala domnului moldovean. El, pe care mai tîrziu îl vom vedea alergînd în toate părțile după aliaţi în contra turcilor, strivise acum pe cel mai prețios din toţi, pe domnul unui popor de un sînge şi de un neam, care, prin căderea lui sub turci, trebuia să arăte lui Ştefan prăpastia ce-l aştepta şi pe el. Ce ar fi fost mai firesc decît alianța între aceşti doi barbați, fiecare din ei cu însuşiri eminente militare? Ştefan, prevăzător, dibaci şi ştiind să se folosască de toate împrejurările; Ţepeş, îndrăzneț pînă la nebunie, curagios şi sumeț, ambii părînd meniți de soartă a lupta alături, ca doi frați dintr-o tulpină, contra duşmanului neamurilor europene, şi nu a se dărîma unul pe altul în folosul păgînului.
Ştefan cel Mare a arătat cu prisosință ce poate un gînd și o voinţă energică în cumpăna faptelor omeneşti. El izbuti după lupte uriaşe a lăsa Moldova neatîrnată la moartea lui. În legătura însă cu Ţepeş, lucrarea lui nu s-ar fi mărginit numai la respingerea turcilor de pe capul țării sale, ci i-ar fi atacat şi zdrobit, liberînd Europa încă de pe atunci de acești barbari păgîni ce atîta secoli îşi bătură joc de ea.”
Așadar. Xenopol deplînge poziția lui Ștefan Cel Mare față de Vlad Țepeș explicînd-o prin zvăpăielile tinereții.
Mihail Sadoveanu, în Viața lui Ștefan cel Mare, e de altă părere. El crede că Ștefan Cel Mare nu pariază pe Vlad Țepeș din maturitate politică. Zvăpăiatul Vlad Țepeș nu place înțeleptului Ștefan. Domnul Moldovei nu sare în ajutorul lui Vlad Țepeș și pentru că acțiunea acestuia i se părea o nebunie:
„În toată hărţuiala lunii aceleia iunie a anului 62, Ştefan-Vodă stătea cu taberile bulucite pe hotarul său. Pe de o parte, domnia lui era prea nouă; pe de alta, oştile îi erau prea proaspete; deci nu se putea bizui pe sorţii schimbători ai norocului. Era dator să aştepte, pentru ca întocmirile lui să-i dea rodul. Vrednicia lui Ţepeş-Vodă şi a pămîntenilor Ţării Româneşti îi dădeau răgaz; punea spaţiu între Moldova şi încercările viitoare, care neapărat trebuiau să se rostogolească şi asupra pămîntului ei. Este o înţelepciune în fapte: ele arătau că Vlad-Vodă nu se putuse bizui decît pe sine. Tot astfel domnia sa nu se putea bizui pe prietinia proaspătă a lui Cazimir-Crai.
Pentru o minte foarte cumpănită ca a sa, fapta lui Vlad-Vodă avea o valoare de împrejurare şi de clipă; însă în sine era o nebunie. O oaste ca cea turcească nu poate fi biruită decît de altă oaste – însă pentru asta trebuie îndelungată pregătire şi îngrijire. Cu virtutea prostimii se poate izbîndi o clipă; şi împrejurările dovedeau că trebuiau izbînzi după izbînzi, ani după ani; iar la asta nu se poate ajunge decît cu ostaşi de meserie, după însăşi pilda turcilor.”
Mihail Sadoveanu, atît în Frații Jderi, cît și în Viața lui Ștefan Cel Mare, vede în Domnitorul Moldovei un exemplu de Conducător lucid, care-și calculează rațional mișcările. Vlad Țepeș nu e pentru Sadoveanu un exemplu de ceea ce trebuie să fie un Conducător de popoare, responsabil de destinul acestora:
„Acest Ţepeş-Vodă, cum îi era porecla, a fost fără îndoială, unul dintre cei mai viteji căpitani ai timpului său. Avea însă în fiinţa sa vipera neliniştii şi a visurilor sîngeroase. Ne sfiim să arătăm în ce măsură stătea acest sol al mîniei deasupra purtătorilor de sabie ai veacului. În fiecare clipă, în tîmplă îi ciocănea cu ghiara un demon, şi în ochi i se aprindea ură asupra fratelui său omul.”