Conflict de clasă la Farmacie

Fapt

Au fost prinși cînd încercau să treacă peste graniță un milion de euro în găleți cu marmeladă neprelucrată.

Primăvară în Centru

Soarele e încă tînăr și hotărît să se țină de treabă.
Cel puțin, azi.
Sus, pe cer, nici un nor.
Aerul e proaspăt și dătător de optimisme facile.
Trec autobuze conștiincioase.

O mașină a Salubrității se fîțîie de colo pînă colo, învîrtind mărunt din sulurile lungi de sîrmă. Stînd pe scară, ca polițiștii din filmele cu comisari interbelici, o femeie udă din mers, cu furtunul, rîndurile de flori de pe margine. Din gura de cauciuc, apa curge anemic. Se vede clar că n-are nici un chef să plece din cisterna argintie, unde nu trebuia să facă nimic. Doar să stea liniștită. Atinse, florile își clatină capetele, ca și cum nu le-ar conveni. După trecerea mașinii însă, își revin imediat și prind a crește cu și mai multă rîvnă.

Un agent de circulație merge agale, într-ale lui, pe dunga albă din mijlocul străzii. Văzîndu-l, participanții la trafic tresar,
lansîndu-se în fel de fel de presupuneri despre obiectivul acestei călătorii. Eroul nostru merge însă pînă la Victoriei, la colegul său, agentul Marcu, să-l întrebe dacă n-are cumva Pro-Sport.

Pe trotuarul din fața cofetăriei Crinul, apa țîșnește vînjos din furtunul lăsat acolo de Ilencuța, chemată la telefon de soțul ei, specialist IT, care vrea să știe unde a lăsat cheile. Conversația durează, mai ales că, grație unei paranteze introduse abrupt de Ilencuța, soțul îi reamintește că explicațiile date de ea întîrzierii de azi-noapte nu sînt deloc convingătoare.

În consecință, apa continuă să curgă întruna, inundînd trotua­rul și chiar o parte din carosabil, conturînd deja o baltă strașnică, pe care roțile autovehiculelor o vor zvîrli apoi pe trotuarul proas­păt spălat.

Electorale

Portretele candidaților sunt păzite zi și noapte de echipe speciale, alcătuite dintr-un polițist, un jandarm și un membru al Biroului Electoral Județean. Fiecare echipă dispune, pe lîngă bastoane de cauciuc (mai mult de descurajare, indicația fiind de a da cu ele cît mai puțin posibil), și de niște bureți uriași, folosiți, de regulă, la ștergerea însemnărilor obscene de pe pereții toaletelor publice.

Acolo unde s-au nimerit unul lîngă altul portretele candidaților din partide despărțite de dușmănii categorice, specialiști în parapsihologie le veghează zi și noapte, ca nu cumva să se ia la harță.

Țăranul poet

În numărul din 3 iulie 1949, un editorial nesemnat al Scînteii critica în termeni deosebit de aspri felul în care presa noastră cul­turală se ocupa de talentele din popor.

Iată!, exclama indignat textul nesemnat, într-un număr re­cent al Contemporanului, țăranul sărac exploatat de chiaburi, Toader Mihuț, din Vorniceasa, a tipărit o poezie excepțională. De atunci însă a trecut un an și poetul nostru n-a mai publicat nimic. Ce s-a întîmplat cu el? De ce a fost lăsat în uitare acest talent care, crescut și îndrumat precum firul de porumb, ar fi putut deveni ge­niu? Și articolul se încheia cu imaginea țăranului poet scriindu-și poeziile noaptea tîrziu, cînd liniștea amețește satul, după ziua în care muncise pe ogoarele înfrățite pentru o recoltă cît mai bogată, privind pe fereastră, în depărtarea din care ar fi trebuit să apară, într-un nor de pulbere, invitația revistelor centrale de a publica în paginile lor.

Articolul intitulat Să-i facem dreptate lui Toader Mihuț! stîrni vîlvă în întreaga țară.

Mii de scrisori ale oamenilor muncii din uzine și de pe ogoare denunțară atitudinea cosmopolită, decadentă și ciocoiască a revis­telor literare.

Cu acest prilej, în unele sate, mai fură demascați cîțiva chia­buri, dintre cei tot mai puțini rămași în libertate după lungul șir de demascări succesive de pînă atunci. În altele, se înființară pe loc,
într-un entuziasm de nedescris, noi gospodării colective. Cîțiva scriitori, dintre cei aflați la odihnă în stațiunile de tip nou de pe litoral, își făcură autocritica. În scrisori trimise Scînteii, respectivii își puneau cenușă în cap pentru că n-au coborît la timp din Turnul de Fildeș, deplasîndu-se în viață – la Vorniceasa, adică – unde răsăreau și înfloreau zi de zi talente din popor pre­cum Toader Mihuț. După care, cum era de așteptat, își luau anga­jamentul să depășească planul la descoperit și îndrumat talente din popor.

Din lipsă de spațiu, au putut fi publicate numai cîteva texte autocritice. Asta a stîrnit mari nemulțumiri în cadrul breslei. Fiecare scriitor dorea din tot sufletul ca poporul muncitor să știe că și el moare de ciudă că nu l-a descoperit pe Toader Mihuț.

Tot cu acest prilej, în Lupta de clasă, un cunoscut critic literar a publicat articolul răsunător:

Clica lui Iuda-Tito și nedreptățile făcute lui Toader Mihuț.

De mare ecou, articolul a fost inclus ulterior în culegerea Pentru lectura în grup de la moara satului. Editurile s-au pus în miș­care. Toate, fără excepție, hotărîră să înființeze o colecție specială, dedicată debutului în volum al țăranilor săraci analfabeți.

Colecția urma să poarte titlul Toader Mihuț.

Într-o telegramă trimisă Comitetului Central al Partidului, Uniunea Scriitorilor din RPR se grăbi să anunțe formarea unui grup de scriitori, condus de poetul Eugen Stoicovici, laureat al Premiului de Stat, care urma să plece în Vorniceasa pentru a învăța, timp de cîteva săptămîni, din felul cum scria poetul țăran sărac Toader Mihuț.

În trecere, ei își propuneau să stea cîteva zile și pe șantierul Canalului Dunăre – Marea Neagră.

La Vorniceasa, scriitorii, unii dintre ei afirmați în perioada regimului burghezo-moșieresc, aveau să lucreze ziua pe ogoarele Gospodăriei Agricole Colective, ca un fel de pregătire necesară la lecțiile pe care aveau să le primească, noaptea, de la Toader Mihuț. Numeroase reviste și ziare centrale și-au trimis redacto­rii paginilor culturale, împreună cu cei mai buni fotoreporteri, la Vorniceasa, să-i ceară poetului țăran Toader Mihuț, spre publica­re, tot ce scrisese de cînd se născuse.

Dar, cum aveau să mărturisească marii scriitori în jurnalele lor intime, date la iveală mult mai tîrziu, după căderea comunismu­lui, Toader Mihuț nici n-a existat.

Fapt

Pe pămîntul de la Monumentul Eroului Necunoscut, adus din toate cele trei provincii românești, s-a sădit zarzavat.

Ministerul Apărării Naționale a concesionat terenul unui restaurant cu aprovizionare directă din grădina proprie.

Patronul s-a grăbit s-o ia, convins că diversitatea felurilor de pămînt produce conopidă cu un gust aparte.

Nu dăm fără rețetă!

Pe gîtul delicat al tinerei farmaciste se încolăcește subtil o eșar­fă albastră.

Nu din cochetărie, ci din obligație profesională.

Prin asta se deosebește ea de farmacista de peste drum, al cărei gît, la fel de gingaș, poartă o eșarfă galbenă.

Afară, mijește Primăvara.

Mijește mai ales în Piața de peste drum de Farmacie. Pe schela noii hale, inși gheboșați bat cuie albastre în stinghii de lemn albe. De căldura care i-a luat prin surprindere, maidanezii s-au prostit de-a binelea. Se ridică și se dau la o parte numai după ce-ai ajuns cu botul mașinii lîngă ei, gata să-i faci hîrtie de ziar. Un tip cu o pălărie decolorată de vreme se ține de trecători ca să le vîre pe gît un buchet de flori ofilite. Ultimul pe care-l am!, zice el în scopuri vădit publicitare. La ușa Măcelăriei doarme mîrîind prin somn un dulău cu un aer de chiabur din caricaturile proletcultiste. E ghiftuit de atîtea bucăți de carne date de cumpărătoarele bune la suflet cu maidanezii. Iese dinăuntru o cetățeancă fără vîrstă, într-o scurteică din blană de miel. Din greșeală, calcă dulăul pe coadă. Dulăul sare într-o parte, mîrîie convențional, c-așa sunt procedurile, după care se așază la loc. De-a lungul peretelui și-au înșirat boccelele vînzătorii care vor să ocolească taxa de piață. Un bărbat cu energii de boxer te ispitește cu o pungă de ouă. O bătrînică stafidită, amintind de Sfînta Vineri din basmele televizate, dă doi morcovi în plus la o legătură.

Piața propriu-zisă e săracă.

Se vînd ghiocei în loc de castraveți. Cucoane bine hrănite umblă printre tarabe purtînd umbreluțe de izmeneală. Cu mâinile vîrîte în mănuși de piele, pipăie cartofii, întorc roșiile pe toate părțile și încearcă tăria prunelor de astă-toamnă.

Se tîrguiesc aprig, necruțătoare, pentru fiecare leu, spre încîntarea precupețelor cu baticuri înflorate.

La ghișeul Farmaciei s-a pus de o coadă temeinică.

Bodyguardul și-a părăsit locul de la ușă pentru a da o mînă de ajutor tinerei farmaciste, care face față cu greu cererilor de algocalmin.

La un talk-show de aseară, un invitat care nu știa ce caută el acolo, în studio, în loc să joace table la bufet, s-a trezit vorbind despre ochii periculoși ai pisicilor.

Dacă-și fixează stăpînii mai mult timp cu admirație, pisicile îi pot deochea și, prin asta, le pot da dureri de cap cumplite.

Pentru că respectivul a ținut să precizeze că femeile sunt cele mai vulnerabile la deochi, toate babele din cartier au dat năvală la singura farmacie din zonă pentru a-și face provizii de algocalmin.

Ușa se izbește de perete pentru a lăsa să intre în Farmacie un ins bine hrănit, abia descins din mașina cu șofer. Vorbește la două telefoane mobile în același timp. Babele se dau timide la o parte. E unul dintre acei inși pe care îi poți vedea peste tot cu telefonul mobil la ureche, răcnind cît pot de tare, dînd indicații, înjurînd și bruftuluind. Astfel de inși vînd și cumpără ceva 24 din 24 de ore. Acesta, de exemplu, tocmai a vîndut la un preț dublu o fermă de melci dresați să-și scoată coarnele cînd li se șoptește asta la ureche și face diligențele necesare pentru a cumpăra un combinat siderurgic la prețul unei legături de morcovi.

Vorbind întruna (cu o mînă ține telefonul la ureche și cu cealaltă se caută după portofelul din piele), domnul ajunge la ghișeu.

Cere un medicament.

Aveți rețetă?

Care rețetă?! – se miră domnul.

Farmacista aduce necesara precizare:

E un medicament care se dă doar cu rețetă!

Domnul își exprimă mai întîi uimirea. Ia înfățișarea unui om căruia tocmai i s-a spus că vila în care stă nu poate fi încălzită pe timp de iarnă. Obrăjorii farmacistei s-au aprins. E pe cale să-i ia foc și gîtul. Văzînd că n-a ținut cu uimirea, domnul trece la o nouă etapă a campaniei de intimidare: scoate legitimația! Tînăra regre­tă, totuși. Între cei doi se instalează o tăcere încordată, pe cale de a exploda la primul foc de armă. Bîlbîindu-se ușor, domnișoara repetă că nu-i poate da medicamentul fără rețetă. O pastilă, hai, i-ar putea oferi, dar o cutie, cum vrea el, în nici un caz. Domnul găsește de cuviință să se indigneze. Doar nu credeți că vreau să mă droghez?! – se exprimă el în cuvinte. Sfioasa nu crede că ar vrea să se drogheze. Totuși, nu-i poate da o cutie.

Domnul a pierdut bătălia.

Pentru a salva aparențele, apelează la un mijloc anacronic, de mult depășit de istoria țărilor din Est. O întreabă pe domnișoară cum o cheamă. Juna e gata să leșine de atîta încordare. Cu ulti­mele puteri, reușește să-și pronunțe numele. Corect și răspicat. Domnul nu sesizează momentul. Își ia portofelul de pe tejghea și iese vijelios.

Fără a îndrăzni să trîntească ușa!

S-au blocat ușile!

Scrâșnind din toate încheieturile, ca și cum ar fi gata-gata să se rupă în bucăți, tramvaiul traversează Splaiul Dîmboviței. Prin întunericul dinăuntru se ghicesc cu greu călătorii urcați la gară. Ori de cîte ori ușile se deschid, becul de deasupra lor se aprinde, luminîndu-i chiorîș pe cei care urcă sau coboară. Cam pe la mijloc, un ins uscățiv, într-o bluză albastră și cu mustăcioară de om îndîrjit, vorbește întruna cu tramvaiul.

Tramvaiul intră în stație:

Oprește aici! Automat! Și deschide ușile!

Tramvaiul stă în stație cu ușile deschise:

Care coboară, coboară! Dacă nu, rămîneți pe loc! Fără glumă cu mine!

Tramvaiul mai are puțin și pornește:

Închide ușile! Înapoi! Dă-i drumul, te rog! N-auzi ce spun?! Dă-i drumul! Automat! Fără glumă cu mine!

În stația Zori de ziuă, ușile de la remorcă nu s-au deschis după oprirea tramvaiului în stație.

E drept, s-a auzit un fîșîit grozav, apoi un pîrîit asurzitor, înso­țit de un fum albăstrui, dar pînă la urmă nu s-a întîmplat nimic. Buzele de cauciuc, încrețite ca o gură bosumflată, au rămas încleș­tate. Pe ferestrele murdare se văd călătorii coborînd din vagonul principal. Asta sporește neliniștea călătorilor de la remorcă. Fac semne disperate, se reped cînd la ușa din față, cînd la cea din spate,
neglijînd-o pe cea de la mijloc. Cu un păcănit grozav, tram­vaiul zvîcnește înainte. Doi zidari aleargă de la o fereastră la alta, căutînd golul prin care să scoată capul. Îl găsesc, în sfîrșit. Ieșiți pe jumătate din vagon, răcnesc furioși, facînd semne cu mîna:

— Băi, tîmpitule, deschide ușile!

Vatmanul, care i-a văzut în oglinda laterală, nu se sinchiseș­te. Fumează mai departe liniștit. Călătorii de la remorcă bat cu pumnii în ferestre, mai ceva ca niște pușcăriași în plină revoltă la penitenciar.

Cu un aer plictisit, tramvaiul dă gata o curbă scurtă. După care frînează lent, ca și cum ar sta pe gînduri dacă s-o facă sau nu.

Călătorii coboară treptele mîncate de rugină.

Direct într-o groapă plină de noroi!