Despre W.C.-ul de la faimosul Hotel Negresco, motiv de mîndrie pentru toți românii care ajung la Nisa, chiar și pentru cei care au venit ca să șterpelească din buzunare, am citit într-un Geo Guide: Côte dʼAzur, scos de Gallimard (cu doi de l, să nu-l confundăm cu Galimard, parfumierul, cu un singur l), la Capitolul Sortir à Nice, în paragraful despre hotel: „Nu uitați să mergeți la WC (unul dintre Templele Kitsch-ului din Hexagon).”
Indiscutabil, îndemnul e nițel ironic. Ghidul înscrie printre locurile din Nisa la care e musai să poposești în căutarea unui pahar de vin, barul din holul hotelului Negresco: „Să-ți oferi o cupă într-un palat”.
După care vine îndemnul cu W.C.-ul. De unde trag concluzia că îndemnul vizează pe cei care au băut ceva la bar. În serialul Outlander, englezoaica Claire, căzută din 1945 în 1743 în Scoția, e solicitată de niște scoțiene să li se alăture în prelucrarea tweedului. Stofa se moaie cu ajutorul urinei. În consecință, Claire dă pe gît o sticloanță de whisky, după care ridicîndu-și poalele (venise din 1945 fără chiloți) îi arde o porție de lichid.
Dacă nu mă înșel, W.C.-ul de la Negresco e primul W.C. din lume despre care se scrie la Capitolul De văzut neapărat!
Am fost întîia oară la Nisa în iarna lui 2005. După aceea, am mai poposit la Nisa de încă două ori: În mai 2019 și în iunie 2023.
Ultimele dăți am încercat să intru în holul hotelului. Ca să ajung la WC, evident.
Mi-a fost imposibil.
Doi inși în ținută de ușieri la hotelurile de lux îți cereau să dovedești că stai în hotel.
Nici nu era nevoie de experiența asta concretă.
În vitrina dinspre Promenade des Anglais scria clar că accesul e permis doar celor care au locuri la hotel.
Dacă n-aș fi ceea ce sunt (un încurcă lume luat la ochi de toți portarii din lume) aș fi intrat, totuși. Pentru ca să trec pe lîngă cei doi fără a fi oprit ar fi trebuit să împrumut siguranța unuia care nu numai că locuiește la hotel, dar și că e nepotul proprietarului.
În 2005 puteai pătrunde fără probleme în hol.
Mulți intrau ca să bea o cafea la bar sau, dacă erau oameni de cultură, ca să vadă expoziția permanentă din hol.
Cu toate acestea, m-am codit mult să intru.
Potrivit unei strategii folosite în astfel de împrejurări, mai multe zile la rînd mi-am făcut drum în zonă plimbîndu-mă în sus și-n jos prin fața hotelului. Ca să nu dau de bănuit (Cui dracu?!), m-am făcut că parcurg materialele din vitrina dinspre Promenadă. Le-am citit pînă le-am învățat pe de rost. De regulă, cu cît mă gîndesc la o acțiune, cu atît o întîrzii mai tare.
Soluția ideală?
Să închid ochii și, fără să mă gîndesc, să trec la acțiune.
Ca-n amor.
Ce rost are să te tot gîndești dacă s-o iei în brațe sau nu.
O iei și gata. Dacă-ți dă una cu poșeta, îngaimi:
Scuză-mă, am fost nepoliticos!
Dacă asta așteaptă – s-o iei în brațe – îți cade-n brațe, ba chiar te și sărută ea prima.
Așa am făcut în cazul intrării în hotel în 2005.
Am trecut printre cei doi ușieri cu o asemenea determinare pe față că respectivii au fost cît pe-aici să ia poziție de drepți. Eram pregătit să răspund, dacă m-ar fi întrebat unde merg:
La bar, să beau o cafea.
M-am văzut în hol.
De aici trebuia să ajung la W.C.
În astfel de situații, cînd intri într-un restaurant sau într-un bar, totul e să descoperi indicatorul Spre W.C. dintr-o ochire. Dacă nu-l descoperi astfel, lucrurile se complică. Trebuie să întrebi pe cineva unde e W.C.-ul. Dacă faci asta fără să fi comandat ceva există riscul să primești următorul răspuns țîfnos: Noi nu suntem W.C. public.
În multe locuri din străinătate am întîlnit chiar precizarea:
W.C.-ul poat fi folosit doar de clienți.
Cel mai simplu e să descoperi tu indicatorul Spre toalete. În marile magazine din lume nu se pune problema să întrebi pe cineva din interior unde e W.C.-ul. Lîngă fiecare loc de înscris pe scara rulantă se găsește un panou explicit cu instituțiile repartizate pe etaje. N-ai decît să citești, să bagi la bibilică numărul etajului la care e W.C.-ul și să pui piciorul pe scară. O dată ajuns la etaj, ai timp berechet (dacă nu te taie, evident) să cauți indicatorul, ușor de găsit grație simbolului abstract al celor două siluete.
Nu trebuie să te faci că ești în căutarea unui articol, cînd, deodată, te-a apucat.
Eu am învățat asta după mai multe aventuri în străinătate. Nu știu de unde îmi intrase în cap că nu se putea merge la W.C. într-un complex comercial dacă nu ai pășit înăuntru ca să cumperi ceva. Dacă n-ar fi asta ar însemna că orice ins de pe stradă poate merge la un W.C. fără să vîre moneda cu pricina, cum ți se cere la toate W.C.-urile din oraș. Așa că o dată ajuns la etajul cu indicatorul mă prefăceam că sînt în căutarea unui articol. Mă trudeam să las impresia c-am intrat în magazin ca să cumpăr ceva și că, în timp ce căutam, m-a apucat sau, eventual, am văzut indicatorul și mi-am zis, să mă întrerup eu nițel din căutat și să intru la W.C.-ul care e la doi pași de mine.
Pentru a lăsa impresia asta, am folosit mult timp o prefăcătorie:
Ocheam locul în care se afla W.C.-ul, mă duceam în raionul de mărfuri de lîngă el, mă făceam că umblu printre rînduri, în căutarea a ceva și, deodată, străduindu-mă să-mi aștern pe față exclamația Iată un W.C.! mă îndreptam glonț spre locul cu pricina. Se înțelege că la întoarcere mă apucam iar de prefăcutul că sunt în căutarea a ceva. Cînd raioanele respective erau de pantaloni sau de mobilă de bucătărie prefăcătoria nu ridica nici o problemă. La un magazin de confecții din Edinburgh W.C.-ul se afla la etajul cu sutiene și chiloți de damă. Lesne de înțeles cum m-am simțit umblînd printre rîndurile de sutiene și chiloți. N-am regretat experiența. Mi-am dat seama cu acest prilej că-n Occident nu se mai produc sutiene pentru sîni normali, ci sutiene pentru sîni de la mărimea și forma unei butelii în sus.
Dacă la magazine în ultimii ani nu mai simțeam nevoia să mă prefac că sunt în căutarea a ceva, la restaurante continuam să joc teatrul cu intrarea din alt motiv decît W.C.-ul.
Urma să-l joc din plin și în holul hotelului Negresco.
Nu-mi dădeam seama dacă se uită la mine cineva.
Oricum, intrasem – îmi spuneam – ca să beau o cafea.
Puteam folosi trucul căutatului. Cum în hol era o expoziție, puteam merge cu privirea pînă la marginea dinspre Toaletă a peretelui cu desene. După care, ca și cum aș fi crezut că expoziția se continuă și pe peretele gangului cu o arcadă pe care scria Toilette o luam pe drumul care ducea la W.C.
Eu am ales calea cea mai sigură:
Să comand o cafea și, să întreb, perfect îndreptățit, unde e toaleta, deși deasupra arcadei scria cu litere de a șchioapă: Toilette.
Era pe la 12.
Băusem deja două cafele pînă atunci.
Pentru a intra la W.C. pe deplin îndreptățit, trebuia să mai beau una.
M-am așezat pe unul dintre scaunele de la bar cu lejeritatea unui play-boy care trage an de an la Negresco ca să agațe moștenitoare de miliarde de dolari, urîte ca focul. Ca focul din care pornește un incendiu de pădure. Ca la toate localurile de lux, cafeaua nu se reducea la o simplă cană. Ea însemna, aducerea pe o tavă a numeroase accesorii, pe care urma să le mînuiește pînă ajungeai la băutul propriu-zis.
În filmele de epocă secvența cu dezbrăcarea prințesei înainte de a fi lungită goală pe pat durează vreo 10 minute. Pentru a ajunge la culcatul propriu-zis, bărbatul trebuie să desfacă șnururi, să descheie, nasturi, să dea jos fuste după fuste, straturi după straturi, pînă cînd face febră musculară. În serialul Outlander, Regele Ludovic al XV-lea se culcă cu Claire mult mai simplu. O răstoarnă pe pat, îi ridică fustele (la vremea respectivă doamnele nu purtau chiloței) și deschizîndu-se la prohab o penetrează. După care ea se ridică, își trage multiplele fuste la loc și pleacă, luîndu-i Regelui o portocală din pocal. Să se pricopsească și ea cu ceva, avînd în vedere că Regele nu plătea consumația ad-hoc.
Față-n față cu accesoriile ce însoțeau ceașca de cafea, aveam una dintre cele două opțiuni din filmele văzute.
Am ales-o pe a doua.
Și din simplul motiv că intrasem la Negresco nu pentru a savura o cafea de 10 euro (brrr!), cum mă ademeneau toate ghidurile, ci pentru a merge la W.C. în scop de documentare.
E uimitor cît de repede își dă seama cel de la bar c-ai băut cafeaua! De cum am primit-o, am lăsat deoparte blizblizurile și am dat pe gît ceașca de cafea, ca și cum aș fi băut o dușcă de tărie.
– Nota! i-am zis celui de la bar, după ce m-a întrebat dacă mai vreau ceva.
I-am pus în portofelul cu nota un bacșiș. Și nu m-am ridicat pînă cînd respectivul n-a venit să-și ia portofelul. După ce-a aruncat o privire înăuntru ca să vadă cît i-am dat, mi-a mulțumit.
Și pe acest fond de bunăvoință deja cîștigată, i-am zis din scurt:
E vreo toaletă prin apropiere?
Toilette –scria deasupra Arcadei cu litere ce se puteau vedea din stradă.
– E în dreapta dumneavoastră – mi-a zis tipul ridicînd mîna ca să-mi arate locul. La bacșișul dat era în stare să mă ducă pînă la intrarea pe coridorul cu Toilette. Cum să-și permită să-mi răspundă:
– N-o vedeți, e la dreapta dvs.?!
Întrebarea, de o nerozie perfectă, ținea de strategia mea de a ajunge la W.C. fără a se crede c-am intrat la Negresco ca să merg la W.C. Am intrat ca să beau o cafea. Și cînd am terminat-o, mi-am amintit că înainte de a ieși în stradă, trebuie să merg la toaletă. Nu pentru că mă tăia nevoia, ci pentru a preîntîmpina căutarea unui W.C. public.
Mulțumindu-i, m-am dat jos, de pe scaunul de la bar și m-am îndreptat spre gang. Chiar la intrare, un negru masiv, cu turban de indian, complet înveșmîntat în alb, ca Regin Maria în Primul Război Mondial, freca clanța unei uși. Lîngă el, pe o măsuță, binecunoscuta cutie pentru monede. Cineva pusese deja o piesă de jumătate euro. Am pus și eu. Nu o jumătate, ci un euro. De regulă se face asta cînd ieși de la W.C. Am pus moneda astfel încît să se lovească de cealaltă și să sune. Să vadă Negrul că i-am dat un euro, deși intrarea era gratuită. Auzind sunetul, Paznicul s-a întrerupt din frecat, a aruncat o privire spre cutie și, văzînd moneda, s-a luminat la față într-un zîmbet dublat de o temenea. Dădusem lovitura. Negrul se vedea obligat să închidă ochii la vederea unuia care, indiscutabil, nu ședea la hotel. Înaintea mea trecuse un cuplu, un tînăr și o tînără, care s-a despărțit pentru scurt timp. Ea intrînd la Femei, el la Bărbați. Nici el, nici ea n-au pus ceva în cutie. Mă simțeam deja superior celor doi. Cel puțin în ochii Negrului. Din acea clipă încercam satisfacția lui Alain Delon tînăr intrînd în Piață de Paște. Între Bărbați și Femei era o banchetă. Mai mult ca sigur ca să stea pe ea și să aștepte cine ieșea primul dintr-un cuplu. Eu însă am lăsat pe banchetă cojocul, camera video și șapca. Eram la Negresco nu la cantină!
Toate obiectivele turistice vizitate de mine peste hotare sunt dotate cu un W.C. sau mai multe. W.C.-ul e, ca să zic așa, un accesoriu al obiectivului. A fost înființat pentru ca vizitatorii să aibă unde să-și facă nevoile.
Știu cum s-a construit Hotel Negresco.
Eu cred însă că zicerile nu corespund adevărului.
W.C.-ul hotelului e un veritabil muzeu.
Ca atare, poți spune că tragi la hotel Negresco pentru a vizita W.C.-ul și nu invers:
Treci pe la W.C., deoarece stai la hotel Negresco.
Despre Franța se spune că e țara lui Napoleon. Dacă așa e, cum putea fi W.C.-ul unui hotel fanion pentru Coasta de Azur altfel decît o lecție ilustrată despre Napoleon?
Din nenorocire, lăsasem carnetul de însemnări în buzunarul cojocului de pe banchetă. Despre camera video nici vorbă. Era o cameră destul de măricică, în orice caz mult mai mare decît cea folosită acum de mine. Cum să intri la un W.C. cu un asemenea instrument? Sînt sigur că mulți consumatori mi-ar fi dat cu camera în cap. În absența celor două mijloace de consemnare mi-a rămas ca instrument memoria vizuală. Chiar dacă mare lucru nu mi-a ieșit (am o memorie excelentă a stărilor, dezastruoasă în cazul datelor), am încercat să rețin cît mai mult. Dîndu-mi seama că va fi un eșec, m-am întors la banchetă și mi-am luat carnetul de însemnări. Încurajat de moneda de un euro dată pe de-a moaca, i-am spus negrului cu turban, care mă urmărea cu vădită simpatie (efectul bacșișului, dacă-i dădeam doi euro m-ar fi luat în brațe și mi-ar fi zis el ce să scriu) că vreau să notez. Nu părea surprins. De unde am tras concluzia că și alții înaintea mea procedaseră la fel: W.C.-ul de la Negresco trecea drept muzeu!
Despre acest WC spune totul harta din holul cu chiuveta spălatului pe mîini. Potrivit titlului, e vorba de Harta Imperiului napoleonian în 1807 în cadrul continentului european.
E una dintre expresiile formulei pe care se întemeiază W.C.-ul:
Un vibrant elogiu adus lui Napoleon!
La intrare, pe dreapta, stă de strajă, în mărime naturală, un soldat din faimoasa Gardă Imperială, cu faimoasa căciulă. Potrivit Legendei, la Waterloo, cînd Gărzii i se cere să se predea, generalul Cambronne strigă: Merde! Garda moare, dar nu se predă!
Merde înseamnă rahat. La W.C.-ul de la Negresco, ca la toate W.C.-urile de altfel, se face și treaba mare. Soldatul din Garda de la intrare e un elogiu adus legendarei formațiuni militare.
Da, dar el poate fi și o trimitere la realitatea că W.C.-ul poate fi folosit și pentru Treaba mare.
Chiuveta imită lavoarul de campanie al Împăratului. E unul dintre cele mai fotografiate și postate obiecte din tot hotelul. De becurile sub formă de lumînări (pe vremea lui Napoleon nu apăruse lumina electrică) atîrnă niște săbii. Oglinda e uriașă, ca și Imperiul napoleonian. Ușa cabinei din imitație de lemn.
Cînd vine vorba de Napoleon, orice călător în străinătate se gîndește automat la Waterloo, la Dôme des Invalides, la Ajaccio. Eu aș recomanda și W.C.-ul de la Hotel Negresco.