Editorial publicat în Evenimentul zilei nr. 184, anul II, marți, 2 februarie 1993, la rubrica „Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu“
Trei sferturi din plîngerile sosite pe adresa redacţiei (prin intermediul scrisorilor, al telefoanelor şi al audientelor) se referă la aplicarea Legii fondului funciar pentru moştenitorii de la oraşe. Cînd, pe vremuri, am citit Ion al lui Rebreanu mi-a fost greu să înţeleg ceea ce romanul numea şi descria drept setea de pămînt. Pămîntul se afla, în acea vreme, la CAP şi eu nu văzusem oameni dîndu-şi cu sapa în cap de dragul întinselor şi nelucratelor holde înfrățite. Nu era singurul caz în care temele literaturii din lumea capitalistă ne apăreau bizare nouă, celor care trăiam în plin socialism. Aşa cum, de altfel, am scris cîndva, în România liberă, îmi era dificil să-mi imaginez un Rastignac la Bucureşti. Adică, un tînăr deştept foc şi curăţel, descins de la Paşcani cu gîndul să cucerească Bucureştiul. Capitala, ca şi ţara, aparţineau de mult tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Un personaj care să-şi fi jurat s-o cucerească ar fi fost considerat, de critică şi cititori, artificial, livresc. Acum însă, iată, România se îndreaptă spre economia de piață. Şi, odată cu asta, devin actuale temele literaturii interbelice. Se poate scrie liniştit un roman despre drama unei fete sărace date de părinți după un bărbat bătrîn şi bogat. Se poate scrie, la fel de liniştit, despre fericirea de a moşteni pe cineva. A devenit actuală şi setea de pămînt invocată de Rebreanu. Sub puterea ei, la sate, conflictele se ţin lanţ. De cele mai multe ori, mai sîngeroase decît în Ion. Noutatea pe care o aduce pricăjitul nostru capitalism de azi, în raport cu cel de pe vremea lui Rebreanu, o reprezintă faptul că setea de pămînt se manifestă cu putere şi la orașe. În ciuda industrializării forţate din anii socialismului, România a rămas totuşi o ţară de ţărani. Imensa majoritate a celor de la oraşe îşi are rădăcinile la sate. Ei sînt din prima sau cel mult (din ?) a doua generaţie de orăşeni. Părinții sau cel mult bunicii lor au trăit sau trăiesc la țară. Legea fondului funciar le-a dat dreptul la pămînt nu numai celor care sînt azi în sate, dar şi celor care, aflaţi prin oraşe, sînt moştenitorii unor ţărani cărora CAP-ul le-a luat pămîntul cu japca. Acestor moştenitori legea prevede că trebuie să li se dea terenurile care au aparţinut părinților acum decedați. Brusc, setea de pămînt a izbucnit şi la oraş. Oameni serioşi, crezînd în lege şi dreptate, orăşenii s-au şi văzut proprietari ai unei bucăți de pămînt în satul de unde au plecat. Unii s-au gîndit să-l muncească. Alții, să-l vîndă. Numai că pentru mulți dintre ei bucuria s-a strepezit rapid, la primul contact cu viaţa.
Ducîndu-se în sat pentru a se interesa cum pot intra cît mai repede în posesia pămîntului la care aveau dreptul prin lege, ei au constatat că pînă la proprietate e o cale nespus de lungă. Aceasta pentru că, mai întîi, reconstituirea dreptului la pămînt e o treabă infernală. Primarii se scarpină în cap, motivînd că arhiva primăriei a luat foc. Petentul e trimis în capitala de judeţ. De aici, e trimis înapoi, în sat. Cîteva asemenea plimbări dintr-o parte în alta sînt suficiente pentru a descuraja pe mulţi. Drumurile costă bani. Oamenii sînt veniți în sat de la mare distanţă. De aceea, mulți renunţă. Spre bucuria primarilor, care asta aşteptau. Afirmațiile despre arhiva arsă sînt astfel, în mai toate cazurile, un fel de a-l descuraja pe cel venit de la oraş. Pentru că primarii îşi au aranjamentele lor în sat. De cele mai multe ori, pămîntul la care a renunţat orăşeanul ajunge în posesia primarului sau a unei rude a acestuia. Cei care nu se descurajează, cei suficient de nebuni pentru a pierde timp şi energie, obțin rîvnita hîrtiuţă din care le rezultă proprietatea. Asta n-a rezolvat însă nimic. Pentru ca pămîntul să le aparțină, trebuie să-şi spună cuvîntul Comisia de aplicare a Legii fondului funciar. Comisie în fruntea căreia se află o mai veche cunoştinţă a orăşeanului: primarul! Această Comisie face totul ca moştenitorului de la oraş să i se facă lehamite. Iată, pe scurt, esenţa mai tuturor plîngerilor adresate redacţiei noastre pe tema fondului funciar. Toţi cei care ni se adresează ne cer să scriem pentru a-l speria pe primarul din sat. Numai că primarul nu se sperie de nimic. Nici de ziar, nici de guvem, nici măcar de Consiliul de Securitate. El a citit sau a auzit că dl Ion Iliescu i-a numit paraziţi pe aceşti moştenitori de la oraş. Abuzurile în ce privește Legea fondului funciar îşi au una din cauze în credinţa primarilor că atitudinea lor faţă de moştenitorii de la oraş se bucură de înalt sprijin.
