Motty și Tzontzy au boabe diferite. Asta pentru că Motty trebuie să țină regim. Boabele lui Motty sînt fără calorii. Nu știu cum sînt la gust, dar, judecînd după cum le mănîncă Motty, sînt pentru motani ceea ce pentru noi ar fi brînza slabă de vacă. Celor doi li se pune de mîncare în locuri diferite și, se înțelege, în recipiente diferite. Dacă mănîncă în același timp, soția îi supraveghează ca nu cumva să-și schimbe boabele. Asta pentru că Tzontzy, nesuferit cum e, văzîndu-l pe Motty mîncînd, lasă boabele sale (bune, pentru că nu sînt de regim) și merge la boabele lui Motty. În relația dintre cei doi Motty e cel care lasă de la el. La o adică, într-o încăierare Tzontzy iese ciufulit rău. Cu toate acestea cel care caută scandal cu orice preț e Tzontzy.
Un candidat și-a lipit portretul de jur împrejurul unui stîlp de telegraf. Pentru a vedea cine îți cere votul, trebuie să te învîrți în jurul stîlpului pînă cazi lat de amețeală. Poarta, ca un arc de triumf, și-o ridicase Trandafir Cocîrlă din cărămidă refractară, după ce fusese dat afară de la Avicola Buduleasa. Cum el însuși recunoștea, la Avicola prinsese un obicei prost. Nu putea ieși pe poarta întreprinderii dacă n-avea asupra lui ceva furat: O găină, cîteva ouă, o bucată de sîrmă, chiar și un cui, numai să fie ceva. Prins asupra faptului, i se desfăcu contractul de muncă. După cîteva luni de tîndălit, se angajă la Fabrica de cărămizi refractare din Lacul lui Baban. Cîteva săptămîni rezistă vitejește tentației năprasnice, chinuitoare de a fura ceva.
Într-o dimineaţă de vară pripită, am ajuns cu ghidul Romei, luat drept stea călăuzitoare, în Basilica Sfîntul Petru în lanţuri. Nimic deosebit de alte zeci, sute de biserici occidentale. Afişe care te avertizează că trebuie să ai o ţinută decentă. Inscripţii care te duc spre diferite colțuri de interes turistic. Basilica adăposteşte celebra statuie Moise a lui Michelangelo. Ghidul, pe care l-am cumpărat de la un chioșc, susținea că: „Toţi vin în această biserică pentru a admira pe Moise, gigantesca statuie a lui Michelangelo, o operă faimoasă, reprezentînd apogeul grandorii atinse de marele autor.
Puțină lume știe că la un moment dat am creat și condus o revistă pentru adolescenți - Salut. Patron, dar și membru al conducerii, era marele actor George Mihăiță. La revistă George Mihăiță a ținut o rubrică de imens succes: Nimeni nu e singur. Dintre scrisorile primite și comentate, George Mihăiță a strîns într-o carte pe cele mai interesante. Reproduc aici prefața mea la cartea lui George Mihăiță, Dramele adolescenților. Nimeni nu e singur, culegere de corespondențe din Salut cu adolescenți cu probleme. Cartea a apărut la Editura CD Press. Clubul UNESCO – adolescenții, în 2002, intitulată George Mihăiță a ținut locul la mii de tați:
Editorial publicat în Evenimentul zilei nr. 150, anul I, miercuri, 16 decembrie 1992, la rubrica „Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu“ Cu trei ani în urmă, în 16 decembrie 1989, se aprindea la Timișoara scînteia revoltei care avea să ducă, în cele din urmă, la prăbușirea regimului ceaușist. În amintirea acelor zile care au zguduit conștiința românească trezind-o din letargie, timișorenii au pregătit un întreg program de manifestări. Dat fiind tragismul evenimentelor de acum trei ani, ei l-au intitulat săptămîna durerii. Se regăsește în acest titlu orgoliul timișorenilor de a ne aminti nouă, tuturor, că în acele zile ei au fost singuri față în față nu atît cu organele de represiune, cît cu propria lor conștiință.