Electorale
Un candidat și-a lipit portretul de jur împrejurul unui stîlp de telegraf.
Pentru a vedea cine îți cere votul, trebuie să te învîrți în jurul stîlpului pînă cazi lat de amețeală.
Poarta
Poarta, ca un arc de triumf, și-o ridicase Trandafir Cocîrlă din cărămidă refractară, după ce fusese dat afară de la Avicola Buduleasa.
Cum el însuși recunoștea, la Avicola prinsese un obicei prost. Nu putea ieși pe poarta întreprinderii dacă n-avea asupra lui ceva furat:
O găină, cîteva ouă, o bucată de sîrmă, chiar și un cui, numai să fie ceva.
Prins asupra faptului, i se desfăcu contractul de muncă. După cîteva luni de tîndălit, se angajă la Fabrica de cărămizi refractare din Lacul lui Baban. Cîteva săptămîni rezistă vitejește tentației năprasnice, chinuitoare de a fura ceva. Era – avea să explice el în sat, după ce îl dădură afară și de acolo – o pornire bolnăvicioasă, ivită încă din timpul programului, cînd trebuia să-și înfigă adînc mîinile în buzunare sau chiar să se prindă de ceva pentru a înfrunta impulsul de a șterpeli.
Într-o zi însă, nu se mai putu controla și, profitînd de neatenția celor din jur, întinse mîna după o cărămidă și, ca într-o beție, o vîrî în servietă. În fiecare zi, timp de doi ani, Trandafir Cocîrlă scoase pe poartă, în servietă, cîte o cărămidă, adăugînd-o depozitului din spatele casei. Îngrijorat de știrea unui control iminent prin satele județului, pentru a se descoperi materialele sustrase din întreprinderi, Trandafir Cocîrlă își făcu la repezeală un arc de triumf deasupra porții, împodobit cu flori și crengi de brad, pe sub care trecea, seară de seară, la întoarcerea de la fabrică, beat de orgoliu acum, că nu mai fura.
Disputa cu așezarea pe scaun
Sub duduitul strașnic al motorului, autobuzul pare că dintr-o clipă într-alta se va desface în bucăți.
Perdeaua care-l desparte pe șofer de restul mașinii e răsucită puțin, cît să facă un culcuș ca o pungă.
Din încrețiturile pînzei, scoate căpșorul un pisoi.
Nu miaună.
Nu se mișcă.
Se uită cu ochi mirați la lumea în care e obligat să trăiască.
Un pensionar cenușiu, cu privirile serbede ascunse în dosul unor ochelari de sîrmă, nu-și găsește locul. Neliniștea lui a început de la plecarea din stație. Cum s-a închis ușa de la mijloc, bătrînelul, aflat în dreptul ei, a prins să dea din coate și să ceară autoritar loc pentru a înainta.
— Unde mergi, unchiule? – se interesează ironic un tînăr cu o mustăcioară veselă, într-un tricou pe pieptul căruia doarme, pe o parte, o tînără cu șolduri de pește.
— Spre ușa din față! – se stropșește moșul, agasat de o întrebare ce i se pare inutilă.
În clipa cînd spune asta, el se află tot în dreptul ușii de la mijloc.
N-a reușit să înainteze nici măcar cu un centimetru.
O bătrînă uriașă, într-o rochie de stambă înflorată, cu un fermoar care o despică în două de sus pînă jos, bombăne supărată că toate locurile din autobuz sunt ocupate. Ar trebui să fie revoltată de altceva. De faptul că nici unul dintre vlăjganii care stau tolăniți pe scaunele din jur nu se oferă să-i dea locul, așa cum scrie în Codul manierelor elegante.
Cineva se ridică de pe unul dintre scaune, pregătindu-se să coboare la următoarea.
Bătrîna se repede să-și pună sacoșa pe locul rămas liber, semn indiscutabil că l-a cucerit și, prin urmare, îi aparține.
Un cetățean între două vîrste, într-o cămașă cadrilată, de sub care se vede maioul murdar, i-o ia înainte și se așază pe scaun.
Bătrîna protestează.
Locul i se cuvenea.
E bolnavă, are chiar și certificat.
Cei din jur privesc pe ferestre.
Urmează să coboare la prima, și-și dau seama că n-are nici un rost să intervină.
Dacă ar începe să spună ceva, ar rămîne cu jumătatea de frază în aer, pentru că, între timp, ușile s-ar fi deschis.
O doamnă din apropiere, care se întoarce de la Piață extrem de nervoasă, deoarece n-a găsit ciuperci românești, își expune poziția de principiu privind politețea în mijloacele de transport în comun. E greu de spus dacă doamna cu pricina s-a referit la scena prezentă. Nu-i exclus să fi meditat cu voce tare la un aspect al societății contemporane.
Cîțiva dintre cei care merg mai departe și, în consecință, stau în continuare pe scaune găsesc de cuviință să-și exprime un punct de vedere:
— Da, doamna are dreptate! Sunt unii de o neobrăzare cumplită!
Simțindu-se trecut printre acești „unii de o neobrăzare cumplită“, bărbatul se înfurie.
Se înroșește tot și transpiră abundent.
Numai că, în loc să explodeze în niște înjurături pe cinste, cum
te-ai aștepta, trage din buzunarul de la spate al pantalonului un teanc de certificate din care rezultă că și el are dreptul să stea pe scaun.
Nimeni din autobuz nu vine însă pentru a vedea certificatele.
Ar însemna să se ridice de pe scaun.
Și dacă îl ocupă bătrîna?!
Scheunînd jalnic
Cățelușa Ginica are doi căței: unul – negru-negru și unul – negru îndoielnic.
Cel negru suge de zor.
Trece pe trotuarul celălalt un tip cu fes.
Pe cîini îi scot din sărite tipii cu fes.
Tipii cu fes, lucrătorii necalificați și roțile care se învîrtesc.
Ginica se repede la pantalonul celui cu fes.
Luat pe neașteptate, cățelul negru cade în fund.
Și așa rămîne, scheunînd jalnic.
Grădina Botanică locală
La Floreștii de Sus s-a amenajat prima Grădină Botanică locală din țară.
Pentru acest proiect, menit a ridica nivelul cultural al concetățenilor, s-a bătut ani în șir Gheorghe Istrate, profesorul de Științe Naturale.
Nu-l luase nimeni în seamă.
Fiecare primar avea mii de alte probleme: cu serviciile, cu modernizarea, cu cei care umblau după o locuință; numai de grădină botanică nu le ardea! Totuși, Gheorghe Istrate nu se lăsa și, după fiecare scrutin, indiferent cine-l cîștiga, se înfățișa la primărie cu planșele sale uriașe, înfățișând în culori vii plantele exotice din posibila grădină botanică. Primarul, nou în funcție, îl primea. Era în faza de început, cînd asculta pe toată lumea, cînd oricine putea intra în cabinet, spre disperarea secretarei, care zicea, pe ascuns: Parcă ar fi moară, nu primărie!
Dar asta nu dura mult.
Problemele creșteau și se înmulțeau peste poate.
Venea automat acum a doua fază, mai lungă și mai așezată ca prima, cînd primarul, deja om cu experiență, nu mai primea pe oricine. Și bietul profesor de Naturale, tot căutîndu-l la telefon, sesiza imediat o inexplicabilă creștere a numărului de ședințe la care participa primarul, dar nu orice fel de ședințe, ci toate numai din acelea din care – vorba secretarei – „nu poate fi scos“. Cînd reușea să smulgă o audiență, de fiecare dată Gheorghe Istrate își desfășura pe biroul masiv, cu pînză roșie sub cristal, planșele sale cu plante exotice, turuind întruna, trecînd dintr-o parte într-alta a primarului, ca să-i explice. Primarul îl asculta distrat, neconvins, și privea, fără să le vadă (cui dracu’ îi trebuia în Florești grădină botanică?!), planșele pe care Gheorghe Istrate i le punea, îndemînatic, dinainte.
Apoi, treptat-treptat, începea să-i placă.
Planșele erau colorate, înfățișînd plante cu frunze uriașe și cărnoase, eucalipți subțiri și cu capul în nori, arbori Sequoia înfipți cu nădejde în pămîntul ca piatra.
Ochii primarului prindeau să strălucească.
Spunea:
— Stai un pic, să mă uit mai bine!
Și atunci, Gheorghe Istrate, om deja cu experiență într-ale primarilor, scotea din maldărul de planșe și i-o punea iute dinainte pe cea mai interesantă dintre toate, ultima și cea mai puternică lovitură.
Apoi, spășit, se trăgea la o parte, cu mîinile la spate, așteptînd liniștit efectul pe care-l știa dinainte, de la alți primari.
Și, într-adevăr, noul primar, ca și toți cei dinaintea lui, sărea imediat în sus, ca ars, izbucnind într-un hohot nestăvilit, arătînd cu degetul planșa, apoi frecîndu-și mîinile mulțumit. Ceea ce-l înveselea așa de tare și-l făcea să arate cu degetul era o maimuță cocoțată într-un eucalipt, care scotea limba la privitor, atît de amuzantă, că primarul, asemenea celor dinaintea lui, își îndulcea brusc trăsăturile și punea o întrebare pe care Gheorghe Istrate o aștepta cu inima strînsă, fără nici o speranță că ar putea întîrzia sau lipsi, de fiecare dată pășind înaintea ei vitejește, cu fruntea sus, cu pieptul gol:
— Și grădina noastră va avea și astfel de maimuțe?!
Aici era cazul ca profesorul să se întristeze și să încerce a desluși ceva încîlcit despre viața maimuțelor, despre clima tropicală, atît de lung și încîlcit, dar mai ales atît de neconvingător (pentru că el știa deja că nu mai e nici o speranță), încît primarul, plictisit, îl întrerupea și, brusc posomorît, îi spunea că n-are bani pentru înființarea unei astfel de grădini.
Culmea era – explica prietenilor mai apropiați Gheorghe Istrate – că în glasul primarului răzbătea o tristețe adîncă, de copil dezamăgit, și, o clipă, rolurile se inversau:
Cel trist de nerealizarea proiectului era primarul, iar Gheorghe Istrate, care se batea pentru asta de o viață întreagă, trebuia să-l consoleze acum, zicînd că grădina nu-i mare lucru, că mai au și alte județe și că, în definitiv, nu merită să arunci banii pe așa ceva.
Așa se petreceau lucrurile cu fiecare primar și așa s-ar fi petrecut mult timp de acum încolo, dacă prin 199…, spre sfîrșitul anului, serviciul administrativ n-ar fi ridicat noului primar (căruia în primăvară, la două zile după instalare, i se oferise spectacolul plantelor exotice și al viitoarei grădini, în care, fatalmente, maimuța cu limba scoasă n-avea loc) problema unui fond de 800 mii de lei disponibili, care, dacă nu erau cheltuiți în cîteva zile, urmau să se întoarcă în uriașa casă de bani numită bugetul statului.
— Eu zic să-i băgăm în grădina aia nenorocită – își dădu cu părerea contabilul-șef.
Și cum primarul șovăia, adăugă:
— Tot îi pierdem!
— Bine, zise primarul, care, în acel moment, nu găsea, oricît s-ar fi străduit, un sector al orașului în care să vîre rapid o sumă atît de mare.
Astfel luă naștere Grădina Botanică din Florești.
În cîteva luni de zile, navetiștii Combinatului Siderurgic își văzură poteca lor obișnuită, pe care tăiau de-a dreptul spre Combinat, desfundată mai ceva ca un ogor din reportajele de la Actualități de pe vremuri. Un gard de placaj pe care scria „Șantier în lucru“ și „Afișajul interzis“ le bloca trecerea. Mult mai tîrziu, cînd grădina începuse să se părăginească, poteca fu refăcută și, dimineața, sute de navetiști puteau fi văzuți strecurîndu-se printr-o spărtură în gardul grădinii și tropăind grăbiți, cu servietele în mîini, pe sub eucalipții prăfuiți și nucii bătrîni, de gîtul cărora spînzura o tăbliță pe care scria Nuci.
Se făcu mult haz de asta.
Auzi, cui dracu’ îi trăsnise prin cap să scrie pe nuci, Nuci?!
Pînă într-o zi, cînd cineva, mai vesel ca de obicei, modifică o literă cu creionul și, în loc de Nuci, cei care treceau dimineața citeau acum, prăpădindu-se de rîs, Muci.
Timp de un an aproape, grupuri-grupuri de vizitatori din Florești, dar și din împrejurimi pășiră emoționați pe aleile de pietriș, oprindu-se dinaintea fiecărei tăblițe și citind, cuprinși de tulburare, Allium cepa (Ceapă) sau Anethum graveolens (Mărar). Era ceapa obișnuită, era mărarul obișnuit cu care se umpleau grădinile, dar nimeni n-ar fi îndrăznit să se aplece și să rupă planta aceea atît de cunoscută și totuși atît de străină, atît de rece, în noua sa postură științifică, la rădăcina căreia scria Allium cepa.
Această primă parte a grădinii nu ridica administrației nici o problemă.
Lucrurile se schimbau radical cînd grupurile de vizitatori ajungeau în sectorul plantelor exotice, la palmierii cu frunzele lor mari și cărnoase.
Aici – se plîngea directorul Grădinii, fostul profesor Gheorghe Istrate – fiecare vizitator simțea o pornire irezistibilă de a face un pas înainte și de a ciupi carnea frunzei, ba, unii, și mai rău, de a-și scrie pe ea numele sau bilețele de genul: Lenuța + Nelu = Amor.
În cele din urmă, paznicii cedară.
Era supraomenesc să urmărești pe fiecare. Astfel că, într-o singură săptămînă, frunzele palmierilor se acoperiră de zeci și sute de iscălituri, de catrene improvizate, ba chiar și de înjurături porcoase. Se scria cu tot ce pica în mînă: cu stiloul, cu creionul chimic, cu creta, ba chiar unul își trecu numele și vîrsta scrijelindu-le cu un cui.
Atît de mare era atracția pentru palmieri, încît pînă și cei căutați de Poliție, de erau în trecere pe acolo, nu se puteau stăpîni să nu se iscălească. Și astfel, într-o zi, Poliția află, după semnătură, de prezența pe teritoriul orașului a unui criminal periculos dat în urmărire prin Interpol.
Iar directorul Gheorghe Istrate, după ce primi Diploma cuvenită de la Poliție, ordonă paznicilor să lase să scrie pe oricine dorește.
Ba, mai mult, cînd se terminau frunzele unui copac, să-i invite pe doritori la altul, cu frunzele încă virgine.
Poliția privatizată
Lui Culai Zlate, îmbogățit dintr-o afacere cu biberoane miraculoase, un locotenent-major de la Criminalistică îi spală rufele, iar lui Vasile Carpatos, importator de sucuri vîndute drept leac împotriva cancerului la sîn, îi îngrijește copilul un colonel cu mari șanse de a deveni general.
Poliția a primit dreptul să presteze servicii contra cost.
O lege trecută prin Parlament în procedură de urgență a creat cadrul juridic pentru ca instituția să obțină niscaiva bani pe lîngă cei, tot mai puțini, veniți de la Buget.
Ajunseseră atît de rău – zicea ministrul de Interne într-un interviu –, încât ofițerii își cîrpeau singuri pantalonii, cu ață adusă de acasă, firește, iar mașinile nu mai plecau la crimele petrecute dincolo de cinci kilometri de secție, întrucît riscau să consume într-o oră cota de benzină pe o lună.
N-o să treacă mult – concluzionă amar ministrul – și agenții or să ceară bandiților gloanțe înainte de a-i soma că trag.
Asemenea celor din Pîntecari se află mulți polițiști de pe întreg cuprinsul țării.
Unii joacă în filme de acțiune, bătîndu-se să nimerească într-o peliculă americană trasă în România și, dacă s-ar putea, în roluri de polițiști corupți, pentru că acestea se plătesc dublu decît cele de polițiști cinstiți. Alții transportă cu blindatele caviar la botezurile îmbogățiților peste noapte sau pasc turme de oi folosind bastoanele de cauciuc din dotare.
Nu puțini sunt cei care îi păzesc pe mafioții autohtoni.
Un astfel de post e rentabil și pentru Poliție.
Cînd se decide arestarea unui mafiot, nu mai e nevoie de o echipă de mascați.
Bodyguarzii devin brusc, prin mandatul rupt de procuror din borderou, polițiștii care trebuie să-l încătușeze pe cel păzit.