Editorial publicat în Evenimentul zilei nr. 150, anul I, miercuri, 16 decembrie 1992, la rubrica „Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu“
Cu trei ani în urmă, în 16 decembrie 1989, se aprindea la Timișoara scînteia revoltei care avea să ducă, în cele din urmă, la prăbușirea regimului ceaușist. În amintirea acelor zile care au zguduit conștiința românească trezind-o din letargie, timișorenii au pregătit un întreg program de manifestări. Dat fiind tragismul evenimentelor de acum trei ani, ei l-au intitulat săptămîna durerii. Se regăsește în acest titlu orgoliul timișorenilor de a ne aminti nouă, tuturor, că în acele zile ei au fost singuri față în față nu atît cu organele de represiune, cît cu propria lor conștiință. Regimul ceaușist era astfel clădit că și cel mai mic gest de dezordine stîrnea reacția de contracarare și înăbușire. Începînd cu 16 decembrie 1989, timișorenii au organizat manifestații împotriva lui Ceaușescu. Nu unul, ci mai mulți au strigat „Jos dictatorul!“. Și nu între patru pereți, ci în plină stradă. Pentru a face acest lucru a trebuit ca timișorenii să se bizuie pe ei înșiși. Aniversarea zilelor din decembrie 1989 e pentru ei aniversarea unei eliberări. Nu atît a eliberării de dictatura ceaușistă, cît mai ales de dictatura propriilor spaime.
Manifestările pregătite de timișoreni pentru aceste zile au primit o replică de pe malurile Dîmboviței. Așa-zisul senator Corneliu Vadim Tudor a dat citire luni, 14 decembrie, de la tribuna Senatului, unei interpelări care identifica programul manifestărilor de la Timișoara cu un plan de destabilizare a României. Fantezia bîntuită de friguri a lui Corneliu Vadim Tudor a născocit o pretinsă scrisoare de la doi cetățeni maghiari care-l avertizau că la Timișoara se pune la cale un măcel de proporții. Nu e prima oară cînd Corneliu Vadim Tudor prezintă la tribuna Senatului produsele unei imaginații care n-a găsit talentul de a se exprima în plan literar. Nu e prima dată cînd prostiile sale sînt puse pe seama unor pretinse scrisori misterioase primite de la inși la fel de misterioși. Nu e prima dată cînd Televiziunea română le reia și le aduce la cunoștința întregii națiuni. Aceste intervenții iresponsabile ale lui Corneliu Vadim Tudor ridică o problemă de fond. De la Tribuna Camerei superioare a Parlamentului, așa-zisul senator lansează fel de fel de lucruri necontrolate: insulte la adresa adversarilor săi politici, declarații care fac rău României, născociri gogonate. Spuse pe stradă, astfel de lucruri i-ar face pe cei din jur să cheme de urgență Salvarea. Corneliu Vadim Tudor le spune însă în Senatul României. Liderul P.R.M. a fost ales de cîteva sute de mii de români. Îi dă votul acestei părți infime a națiunii dreptul de a intoxica întreaga națiune română cu produsele fanteziei sale bolnăvicioase? Îți dă statutul de senator dreptul de a spune tîmpenii?
Nu acesta e însă aspectul cel mai grav al interpelării lui Corneliu Vadim Tudor. Bieții senatori au și ei nevoie de momente hazlii. Colegul lor, Corneliu Vadim Tudor, le satisface (produce ?) din plin. N-a scris el o comedie atît de proastă încît nici Teatrul „Constantin Tănase“ n-a vrut s-o joace?! Aspectul cel mai grav al momentului din Senat constă în faptul că în Parlamentul României a putut fi lansat un asemenea atac la adresa manifestărilor de la Timișoara. Un atac vizînd în ultimă instanță evenimentele din decembrie 1989. Acum, cînd se împlinesc trei ani de la izbucnirea lor. Faptul că în Senatul României cineva și-a putut permite un asemenea atac atrage atenția asupra unei realități. Pentru aceste zile, Președinția, Parlamentul, Guvernul au pregătit un amplu program de aniversare a revoluției din decembrie 1989. Manifestările cuprinse în acest program sînt o splendidă demagogie. E demagogie să aniversezi revolta de la Timișoara în timp ce Senatul României îi permite cuiva să terfelească această revoltă. E demagogie să dai diplome, să depui coroane la monumentele martirilor din decembrie 1989, în timp ce jertfa martirilor e considerată trădare de țară. E demagogie să aniversezi momentul prin care poporul român a dobîndit libertățile democratice, în timp ce una dintre aceste libertăți – cea a presei – nu se mai poate manifesta din cauza grevei tipografilor.
Nu știu care sînt cauzele pentru care la negocierile Guvern – tipografi nu s-a ajuns la un compromis care să facă posibilă apariția presei în aceste zile. Sigur e însă că Guvernul nu și-a dat seama de ridicolul situației pe care o reprezintă aniversarea revoluției din decembrie în absența uneia dintre instituțiile fundamentale ale democrației, cucerită acum trei ani: presa.
