Puțină lume știe că la un moment dat am creat și condus o revistă pentru adolescenți – Salut. Patron, dar și membru al conducerii, era marele actor George Mihăiță. La revistă George Mihăiță a ținut o rubrică de imens succes: Nimeni nu e singur.
Dintre scrisorile primite și comentate, George Mihăiță a strîns într-o carte pe cele mai interesante.
Reproduc aici prefața mea la cartea lui George Mihăiță, Dramele adolescenților. Nimeni nu e singur, culegere de corespondențe din Salut cu adolescenți cu probleme. Cartea a apărut la Editura CD Press. Clubul UNESCO – adolescenții, în 2002, intitulată George Mihăiță a ținut locul la mii de tați:
„George Mihăiță s-a hotărît să adune într-o carte cele mai interesante scrisori primite și publicate la rubrica «Nimeni nu e singur» ținută de el, timp de 10 ani, în revista «Salut». Texte de acest gen transcriu direct, fără ocolișuri și înflorituri, trăirile și întîmplările unei persoane. Avantajul față de scrisul profesionist constă în gradul de sinceritate. Cu cît e mai convins că întîmplarea lui rămîne unică în univers, cu atît autorul poate impresiona mai mult pe cititor. Cei care și-au pus numele sau pseudonimele pe scrisorile trimise sînt adolescenți. Prin specificul vîrstei, adolescenții nu știu să mintă. Sau, mă rog, nu știu să mintă atît de bine ca adulții. Confesiunile lor scrise surprind, așadar, prin maximă sinceritate. Ei n-au ajuns încă la înțelepciunea vîrstnicilor, o înțelepciune care e, de cele mai multe ori, știința de a te piti după cuvinte.
Aceste caracteristici dau farmecul literar al volumului pregătit de George Mihăiță.
Lipsiți de prejudecăți, expeditorii dezvăluie întîmplări intime pe care alții nu le-ar fi spus nici pe patul morții. O fată relatează cu lux de amănunte cum a vrut să profite de ea bunicul. O alta descrie cum maică-sa i-a obligat prietenul să-i devină amant. Sînt întîmplări normale în proză, unde autorul se protejează invocînd ficțiunea. Prezente în scrisori, aparținînd unor personaje reale, cu buletin de identitate, ele șochează. Nu atît prin dramatism sau prin aiureală, cît mai ales prin faptul că autorii, cei care le-au trăit, de altfel, le pun pe hîrtie știind totuși că vor fi citite de alți zeci de mii.Sînt în textele din carte și întîmplări banale, unele chiar fleacuri prin raportare la ce e dat unui om să suporte. Un băiat n-a cunoscut nici o fată pînă la 18 ani. O fată a fost părăsită de iubit. Cineva se plînge că părinții nu-l înțeleg. Trăsătura de fond a acestor epistole o dă trăirea întîmplărilor la vîrsta adolescentină, cînd sufletul e ca o rană. Căderea unei frunze provoacă tresăriri ale întregii personalități. O iubire neîmpărtășită naște seisme sufletești de proporții, ce pot sfîrși prin tentative de sinucidere. De aceea, poate, semnate de adolescenți, scrisorile impresionează chiar și atunci cînd dramele pornesc din ceea ce noi, adulții, am considera mărunțișuri.
Dramatizarea excesivă se trădează a fi, astfel, una dintre notele de esență ale adolescenței. Pentru părinți, pentru profesori, pentru politicieni chiar, «Dramele adolescenților» devine un excelent manual de comportare cu adolescenții. Prin sensibilitate exagerată, adolescența transformă un fleac într-o tragedie. Dacă nu intuiești universul fiecăruia, dar mai ales dacă-l judeci după experiența vîrstei mature, riști să ai mari surprize. Deși fiecare epistolă dezvăluie o problemă aparte, trăită și confesată de un adolescent anume, cartea lui George Mihăiță ne dezvăluie probleme generale ale acestei vîrste, probleme de care societatea trebuie să țină seama. Prima și cea mai importantă rămîne sentimentul de singurătate, de neînțelegere, de către cei din jur, inclusiv de către părinți. Medicamentul forte al durerii adolescentine rămîne, astfel, confesiunea. Pentru administrarea lui e nevoie de o altă lume decît cea, grăbită, a tranziției românești. De o lume în stare de a se sensibiliza și la drama băiatului căruia îi cresc coșuri pe nas, nu numai la căderea guvernului.
Fetele, mai ales, par marcate decisiv de împrejurările în care cunosc primul bărbat din destinul lor. E o chestiune de luat în seamă de către părinți, educatori, chiar dacă unora li s-ar părea, din perspectiva experienței mature, o bagatelă. De remarcat, de exemplu, contrastul dintre așteptări și realitate. Cele mai multe adolescente își imaginează prima experiență erotică în decor de vis. Trăiesc însă în fapt un moment vecin cu sordidul. Poate și pentru că partenerii sînt tot de vîrsta lor. La fel de neghiob complexați.
Bogatul material dă seama, în același timp, de o realitate a anilor de tranziție, nu la fel de spectaculoasă ca bătălia pentru putere, nu la fel de rentabilă ca Marea Privatizare, nu la fel de complicată ca Reforma. Dar, în orice caz, de o importanță majoră pentru sănătatea unei generații: relația dintre George Mihăiță și adolescenți. Rubrici în genul celei din «Salut» au ținut și vor ține, probabil, și alte publicații. E o formulă de succes în lumea modernă, marcată de confesiunea publică, fără pudoare, transformînd gazetele în jurnal intim de tiraj și televiziunile, în imense Confesoare. Locul mamei l-a luat redacția. Pe cel al surorii mai mari, camera de luat vederi. Mai toate inițiativele gazetărești se rezumă la o rubrică semnată de un autor anonim, iscălitura singură ascunzînd, deseori, munca unui întreg colectiv. Originalitatea rubricii din «Salut» a constat în asumarea de către un personaj cu identitate publică precisă, ba mai mult, de o vedetă a lumii artistice. George Mihăiță, pentru că despre el e vorba, s-a angajat astfel într-o aventură cu mari riscuri. Ca actor de prim rang a riscat nedumerirea confraților față de o postură ce n-avea nici o legătură cu scena. Aceasta, deoarece rubrica nu-și propunea un taifas pe teme ale teatrului, nici măcar un pretext de memorii prea timpurii. A fost un dialog sincer, deschis, pe teme sufletești, mult mai disponibile unui profesor decît unui actor.
Ca destinatar al miilor de scrisori, el risca să dezamăgească. Expeditorul își punea în epistolă, împreună cu drama povestită, și încrederea nestrămutată că George Mihăiță i-o va citi, că se va impresiona, ba, mai mult, că-i va da și un sfat. Tații știu ce înseamnă convocarea de către copiii adolescenți la ascultarea unei confesiuni despre iubirea neîmplinită, despre singurătatea fetei nedorite de nici un băiat, despre tristețea că vine toamna. Nu numai că ai alte treburi, mult mai importante decît a asculta drama ivită din conștiința că nimeni nu se uită la tine. Nu numai că vezi un fleac în tînguirea că prietena întîrzie la întîlnire, dar nici nu știi ce sfat să dai fiicei care te întreabă ce să facă dacă va rămîne gravidă. Ei bine, dacă ținem cont de numărul scrisorilor primite de George Mihăiță, ni-l putem bine imagina în postura de a ține locul la mii de tați.
Dovedind o îndîrjire salutară, cunoscutul actor și-a asumat toate riscurile. A trecut peste scepticismul confraților. A îndurat superioritatea disprețuitoare a jurnaliștilor ce se cred singurii proprietari de condei în România de azi. A citit toate scrisorile primite și a răspuns fiecărui autor cu maximă sensibilitate. A făcut asta doar pentru a da tiraj unei publicații? Doar pentru a face rentabilă o afacere? Firește că nu. A făcut asta dintr-o pasiune ale cărei resorturi îmi rămîn enigmatice și pe care sper că le dezvălui într-o altă carte. Că e așa, ne-o dovedește angajarea sa în inițiative mult mai ample decît cea a unei rubrici de dialog epistolar. A inițiat un club al Adolescenților. S-a bătut pentru a fi promovată prin Lege o Zi a Adolescenților. A strîns într-o carte cele mai interesante scrisori ale Adolescenților. S-a consacrat, într-un cuvînt, susținerii unei categorii de vîrstă și suflet cu mari probleme născute din tranziție. Și dacă adolescenții din România n-au luat-o razna în acești ani de sălbăticie individuală și colectivă, cînd nimeni n-are timp și chef să întindă mîna celui căzut alături, indiscutabil o contribuție substanțială a avut-o și George Mihăiță care a opus lui «Descurcă-te singur!», atît de omenescul «Nimeni nu e singur»”.