Cei care au urmărit politica noastră internă în ultimii treizeci de ani știu că, în tot intervalul acesta, șeful partidului conservator-democrat a fost statornic în prima linie. Înzestrat cu însușiri sufletești și intelectuale care, pentru un om egoist, ar fi fost adevărate comori, Take Ionescu trecea pe lângă bunurile lumești pe care le oferă belșugul material, căci năzuia, risipind produsul bogat al muncii sale, remunerate princiarmente, să facă, spre deosebire de alții, avut public din ceea ce era personal numai al lui. De aci, deficitul aproape permanent la omul acesta pe care profesiunea l-ar fi putut duce la excedente fabuloase.
Ori de cîte ori ies din bloc, n-apuc s-aud în spate clănțănitul mecanismului precis de strașnic, al închiderii ușii, că din toate părțile dau fuga pisicile. Unde au stat ascunse pînă acum? Cum de-au aflat că un om dintre cei care le dau de mîncare s-a ivit la orizont? Sînt întrebări condamnate să rămînă fără răspunsuri. Pentru a le afla, ar trebui să ne plasăm în ipostaza unei pisici. S-avem privirile ei. Ce vede ea cînd ridică spre mine căpușorul? Venirea lor nu e uniformă. Unele – precum Lingușitoarea – fac adevărate salturi, ca și cum s-ar teme că nu vor ajunge la timp. Altele pășesc repede, numai că nu fac salturi. Dau fuga fuga din piciorușe.
La Muzeul Războiului Civil din Seul, un trecut nu prea depărtat, cel intrat în Istorie sub numele de Războiul civil din Coreea, e supus unei exploatări sîngeroase. Prăvălia din holul mare îţi oferă suveniruri din belşug: Brichete, gen revolvere Magnum. Prin anii ’50, cînd s-a petrecut războiul coreean, cu ele făceau pac, pac luptătorii. Acum fac pac, pac cu ele fumătorii. Cu singura deosebire că acum, apăsînd pe trăgaci, nu mai ţîşneşte glonţul anticomunist, ci o biată flăcăruie. Războiul civil poate fi cumpărat şi sub alte numeroase forme: Caschete, grenade-brichetă, linguriţe de ceai, furculiţe, farfurii de ciorbă, cratiţe pentru fripturi înăbuşite.
Dacă tot am ajuns în Piața Romană, hai să intru la Librăria cu L mare (îi spun așa, deoarece e singura din Centru și în curînd va fi singura din tot Bucureștiul). Aici sînt ca la mine acasă. E o librărie bogată, care primește ultimele apariții. În plus, pe lîngă Papetăria bine aprovizionată, Librăria are și expuneri de cărți pe departamente sau pe noutăți. Așa se explică surpriza mea de a vedea că Lucian Boia are deja un hangar de cărți de Istorie, scoase la Humanitas, un ritm de scris care-mi spune că omul e demult divorțat cu partaj de cercetarea minuțioasă de documente. Din ceea ce a învățat el la școală, Lucian Boia coase texte, la o mașină de cusut ultraperformantă.
Editorial publicat în Evenimentul zilei nr. 128, anul I, miercuri, 18 noiembrie 1992, la rubrica „Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu“ Departe de mine postura de admirator necondiționat al dlui Theodor Stolojan. Nici cel mai înrăit adversar al subsemnatului n-ar putea susține că am manifestat, de-a lungul guvernării acum încheiate, vreo umbră de simpatie față de fostul premier. Această atitudine își are o explicație foarte simplă. N-am crezut o clipă în imaginea pe care dl Theodor Stolojan o arăta în public. Am fost convins că e rezultatul unei comedii pe care fostul premier o juca cu brio în fața națiunii. Comedia reformistului deplin. Comedia funcționarului conștiincios.