1. Un soi de Ford al scrisului pe bandă rulantă. Dacă tot am ajuns în Piața Romană, hai să intru la Librăria cu L mare (îi spun așa, deoarece e singura din Centru și în curînd va fi singura din tot Bucureștiul). Aici sînt ca la mine acasă. E o librărie bogată, care primește ultimele apariții. În plus, pe lîngă Papetăria bine aprovizionată, Librăria are și expuneri de cărți pe departamente sau pe noutăți. Așa se explică surpriza mea de a vedea că Lucian Boia are deja un hangar de cărți de Istorie, scoase la Humanitas, un ritm de scris care-mi spune că omul e demult divorțat cu partaj de cercetarea minuțioasă de documente. Din ceea ce a învățat el la școală, Lucian Boia coase texte, la o mașină de cusut ultraperformantă.
Ce mai observ?
Cărți inutile despre Gulag, amintiri care se vor înfricoșătoare, multe cărți de ale lui Neagu Djuvara, și el deja un soi de Ford al scrisului pe bandă rulantă, cărți de literatură de nimeni cumpărate. Iau, date fiind preocupările mele de ultimă oră, Viața amoroasă a lui Napoleon, dintr-o serie de Vieți amoroase. Sînt sigur că e un fel de iahnie de fasole, dar o cumpăr, pentru că Max Gallo m-a scos din sărite cu telenovela sa despre cum murea Napoleon, pe Elba, de dorul Mariei Luisa, și vreau să demonstrez că nu era nimic altceva decît calcule cinice de politician, tanti fiind fata Împăratului Austriei, de la care spera el ajutor. De altminteri, una dintre rumorile care-l însoțesc pe Napoleon pe drumul de la Saint Jean la Paris e cel despre binecuvîntarea socrului. Mai cumpăr o carte despre 1945, care nu-i totuna cu cartea luată primită prin poștă despre anii 1945- 1947 în Europa, și Kaplan, cartea despre România, despre care mi s-a tot vorbit.
Ajuns la Papetărie, unde Librăreasa reușește să-mi vîre pe gît un stilou (mai am 300 acasă!), întreb de Waterloo al lui Walter Scott. Nimeni din Librărie nu știe că e vorba de Walter Scott, scoțianul care a scris Invahoe. Dau să zic ceva de corespondentul british al lui Victor Hugo, dar îmi dau seama că Librăreasa nu știe mai nimic despre Waterloo. Una dintre ajutoare, o fătucă, bate pe Internet Walter Scott (cu V? nu, cu W) și află de pe site-ul Elefant că sînt vreo treizeci de cărți traduse de-ale distinsului. Se apelează la calculatorul Librăriei, pentru a se afla în cele din urmă că au doar Invahoe. Pe drum spre casă devin sceptic. Greu de crezut că la noi s-a tradus cartea lui Scott despre Napoleon
*
2 Pledoarie pentru improvizație Întocmită de Benjamin Constant, Constituția lui Napoleon din timpul Celor o sută de zile interzice, prin articolul 26, discursurile scrise în Parlament, cu excepția rapoartelor comisiilor, a rapoartelor miniștrilor și a dărilor de seamă. După Constant, improvizația face glorie tribunului. Discursul scris încurajează mediocritățile.
Dau astfel de un Benjamin Constant în ipostază de teoretician al politicului, un fel de GDS-ist al vremii sale, după ce, din cîte-mi amintesc, l-am citit prin Adolphe, ca fondator al prozei subiective.
*
3. Nepăsare față de seismele din jur? Tudor Arghezi își reia hărnicia publicistică în 5 aprilie 1941, cu tableta Un debut, publicată în Viața. Am ajuns cu lectura volumului de Publicistică la data de 3 ianuarie 1943. Ce s-a întîmplat între 5 aprilie 1941 și 3 ianuarie 1943 nu trebuie să mai reamintesc. Lumea din jurul lui Tudor Arghezi se cutremură din temelii. România intră în Război. Se trece Prutul, se trece Nistrul, se cucerește Odessa, are loc Dezastrul de la Stalingrad, pe plan intern domnește Dictatura militară. Nimic din toate acestea nu răzbate în scrisul lui Arghezi. Excepție făcînd cîteva scrieri antibolșevice, de nivelul unui Nicolae Militaru mai subtil, publicistul ocolește strașnic tot ceea ce se întîmplă românesc și planetar în lumea trăită de el. El scrie inclusiv despre mîzgălitorii pe ziduri gen Ionel + Lina= Love, despre găini, despre meșteri, despre femeia sa în casă, despre impostorii care-l asaltează cu cerința unei confirmări, într-un cuvînt, despre fel de fel de nimicuri. Nu scrie însă despre cei morți pe front, despre deșănțarea din București în timp ce fii de țărani rebegesc de ger la Stalingrad. Nu-mi dau seama de cauzele acestei izolări halucinante față de lumea exterioară adevărată, cea care contează, pentru că e cea strîmbătoare de destine. Oricum, a putea să scrii în vederea publicării la gazetă despre nimicuri pentru a eluda realitățile e o rară performanță.
Cum o fi reușit-o Arghezi?
*
4. Exploatarea clasicilor pentru că nu cer drepturi de autor. La Carrefour Focșani găsesc, în fine, Contele de Munte Cristo de Alexandre Dumas, descoperită ca lipsindu-mi din bibliotecă. Am varianta electronică. N-ar strica s-o am și pe cea pe hîrtie. La Carrefour cărțile sînt un produs de mîna a doua. Mult sub iaurt și chiar și sub chiloți de damă. Cel puțin la Focșani, cărțile sînt puse cam de a valma în cîteva rafturi din zona Papetărie. Contele de Monte Cristo e scoasă de Corint în 2015, în două volume. Deși alintată cu colecția Clasicii literaturii universale, apariția editorială ține de efortul editurilor noastre de a publica făcînd economii. Cei exploatați sînt clasicii literaturii universale, care nu cer drepturi de autor. Se ia cartea unui clasic în variantă românească anterioară sau chiar în una de care a făcut rost editura, apelînd, firește, la fomiști, i se pune nițel fard cultural și se aruncă pe piață. Coperțile sînt astfel întocmite încît să incite la cumpărare chiar și pe cei veniți să cumpere castraveți murați. Cum cele două volume sînt prinse unul de celălalt cu o bandă de hîrtie, rolul de seducere îl are coperta primului volum. Ea înfățișează un tînăr despre care poți crede c-a plecat la cucerirea de prostituate masculine, atît de boit e. Nota de pe pagina de gardă îmi dezleagă misterul. E vorba de Autoportret de Léon Cogniet, figură tipică pentru ceea ce ar putea fi figura lui Edmond Dantes.