Epidemiile, în țările asiatice, sunt considerate, de pe judecata simplistă a populației, ca manifestări inaccii ale lui Alah, ursuz, o vreme, din cine știe ce pricină. Fiind, dar, un fenomen cu cauză determinată, leacul e la îndemâna musulmanului cum îi e narghileaua: înlătură, prin rugăciuni la moschee, motivul de supărare a abrașului de Padișah – și molima se stinge de îndată ce nu mai are pe cine ucide. E prea complicat să formulez aci, în amănunt, diferitele operații prin care combat turcii epidemia – cum, ca să spun cum se face la noi, e lung. Ar trebui articole multe, poate un volum întreg de epidemiologie populară. Deci, renunț. O s-o schițez însă în treacăt:
În Jurnalul lui Mihail Bulgakov, descopăr în scrisoarea trimisă de scriitor neveste-si (L.E. Belorzeskaia), cea de a doua (între iunie 1924 – octombrie 1932), prima, Tatiana Lappa, fiind între 1913-1924, și ultima, cea care i-a gestionat gloria postumă, Yelena Bulgakova (fiind între 4 octombrie 1932–10 martie 1940), pînă la moartea autorului, de tînăr (48 de ani) dau peste aceste rînduri: „Salutări celor de acasă, inclusiv motanilor. Sper ca la venirea mea, al doilea motan să nu mai fie pe-acolo (vinde-l ca sclav)”. Ca și mine, Bulgakov are doi motani. Ca și mine, are unul motan nesuferit.
Decor e un concept prea vag pentru cît de nuanţată poate fi firea umană. Prin decor, unii înţeleg ciripit de păsărele pe fond de apă curgătoare. Alţii, june ispititoare, unduindu-şi şoldurile în jurul mesei, în timp ce tu vîri furculiţa în căpița de salată. De aceea, în eterna căutare de a satisface nevoia umană de decor, marii psihologi care sînt proprietarii de restaurante s-au gîndit la această infinită diversitate a sufletului omenesc. Ei au căutat astfel să răspundă oricărei nevoi posibile de un anume decor.
Pauză nu prea mare în cercetarea pentru Istoria proletcultismului. M-a rugat Eugen Mihăescu să zic ceva la lansarea cărții sale, Rebel, pe cale de a se petrece la Tîrgul Gaudeamus. Din start, în convorbirea de la primirea cărții din partea autorului, pun condiții drastice de participare: trecem glonț prin tîrg, neluînd în seamă pe nimeni, vorbesc și plec, fără a întîrzia la atît de inutilele taifasuri. Pe măsură ce îmbătrînesc mi-e tot mai lehamite de socializări. Ce să-mi aducă mie un telefon, o discuție, o strîngere de mînă? Talent? Mi l-a dat Dumnezeu, dacă mi l-o fi dat. Sănătate? Asta nu-i în puterea nimănui.
Abia peste mulți ani, cînd patimile de acum vor fi îndulcite de nostalgiile inerente memorialisticii, vom afla, probabil, adevărul despre relația Ion Iliescu – Petre Roman, care a dominat, prin suișurile și coborîșurile sale, istoria recentă a României. Pînă atunci, ne mulțumim să constatăm că multe dintre gesturile și declarațiile dlui Ion Iliescu își au explicația în ceea ce s-ar numi obsesia Petre Roman. În campania electorală, nu puține au fost momentele cînd candidatul FDSN la președinție a polemizat, uneori direct, alteori indirect, totdeauna însă vizibil iritat, cu liderul FSN.