Decor e un concept prea vag pentru cît de nuanţată poate fi firea umană. Prin decor, unii înţeleg ciripit de păsărele pe fond de apă curgătoare. Alţii, june ispititoare, unduindu-şi şoldurile în jurul mesei, în timp ce tu vîri furculiţa în căpița de salată. De aceea, în eterna căutare de a satisface nevoia umană de decor, marii psihologi care sînt proprietarii de restaurante s-au gîndit la această infinită diversitate a sufletului omenesc. Ei au căutat astfel să răspundă oricărei nevoi posibile de un anume decor. Chiar şi unul dintre cele mai absurde.
Libanezii din Zahle s-au gîndit că individul uman simte nevoia din cînd în cînd să se ghiftuiască în natură. C-au nimerit-o cu această presupunere, ne-o dovedeşte masa pe care o iau unii în aer liber. Întorcîndu-mă de la mare, vara, am putut vedea deseori duminica, pe la prînz, pe marginea şoselei gata să intre în Bucureşti, numeroşi cetăţeni mîncînd pe iarba din marginea păduricii. E lesne de ghicit cîte probleme implică masa în astfel de condiţii. Trebuie să cari după tine, pînă la Brăneşti, calabalîcul de rigoare: furculiţe, castroane, oale de gătit, grătare, carne şi legume. La faţa locului te aşteaptă o mie şi una de bătăi de cap: să găseşti o bucăţică de pajişte liberă, să cauţi vreascuri pentru foc, să faci focul, să frigi carnea. Iarba e ocupată de sute de alţi doritori de mîncat în cadru natural. După vreascuri trebuie să rătăceşti prin pădurice, mai ceva ca prin Sahara în căutarea unei oaze. Focul se aţîţă cu greu. Fumul e înecăcios. Carnea nu reuşeşte să se frigă pe toate părţile. Mult mai simplu ar fi fost să mănînci acasă. Atunci toate aceste nenorociri n-ar fi existat. Nimănui dintre cei descinși în marginea pădurii Brăneşti nu-i trece prin cap o asemenea socoteală de bun-simţ. Ei preferă să piardă atîta timp şi atîta energie pentru a mînca la o azvîrlitură de băţ de casă. Se spetesc bucuroşi să prepare prînzul. Şi după ce-l prepară, îl iau ghemuiţi pe iarba ţepoasă, în jurul păturii întinse pe post de masă, în praful şi mirosul de benzină stîrnite de sutele de maşini în trecere pe şosea.
Pentru a da curs acestei nevoi de a mînca în sînul naturii, libanezii din Zahle au amenajat un lanţ de restaurante de o parte şi de alta a unui pîrîiaş. Apele respectivului, vorba poetului, saltă vesele peste pietre. Deşi nu se aud păsărele, ciripitul lor e presupus. Pe acest fundal sonor, sute de libanezi se ghiftuiesc pe rupte. Se pare că secreţiile gastrice sînt dependente e clipocitul apei. Printre mese circulă un cetăţean vîrît în costum popular libanez. Trecerea lui e ca orice trecere prin viaţă. Adică, marcată de un semn. În cazul cetățeanului, semnul reprezintă un clămpănit unic, inimitabil, emis de nişte ceşcuţe pe care respectivul le ţine într-o mînă. Cealaltă e ocupată cu transportarea unui ibric. Contracost, cetăţeanul îţi toarnă din ibric în ceşcuţa publicitară cîteva picături din celebra cafea arabică. O cafea astfel preparată încît ar putea pune la încercare, prin tăria concentrării, pînă şi un robot de la NASA. După ce au transpirat de atîta înfulecat, după ce au dat gata ciubărul de fructe din faţă, după ce au golit castroanele cu sarailii, libanezii de pe la mese simt nevoia unei cafele arabice. Plătesc şi dau pe gît, ca pe o duşcă, numita băutură. Fără să tresară la gîndul că recipientul nu e spălat după fiecare client. Aşa ceva nu le trece prin cap însă nici femeilor care, tot după o masă copleşitoare, sug din narghilele puse la dispoziţie pe post de addenda la desert. De atîtea buze, ciubucele narghilelelor s-au tocit. Cu toate acestea, distinsele guriţe nu se strîmbă a dezgust. Se lipesc de locul unde au mai fost sute de guriţe anterioare.
Acelaşi dispreţ total faţă de buzele antecesoare l-am întîlnit şi la frontiera libano-siriană. Printre maşinile care aşteptau să treacă dincolo, în Siria, umbla un cetăţean aproape identic cu cel de la Zahle. Tot în costum naţional, tot cu ibric şi tot cu clămpănit. La cerere, el îţi turna în ceşcuţă un strop de cafea arabică. Toată lumea scotea mîna pe fereastra maşinii, lua ceşcuţa şi o azvîrlea pe gît la iuţeală, să nu piardă rîndul la frontieră. Cetăţeanul clămpănitor trecea apoi la următoarea maşină. Cu aceeaşi ceşcuţă! Din nefericire, nu mă pot mîndri că aş fi primul care observă acest dispreţ faţă de igienă. Trecerea muştiucului sau a ceştii de la o gură la alta, fără nici o prudență, e tipic orientală. Ea aparţine nepăsării funciare faţă de curăţenie. Nepăsarea stînd şi ea sub semnul Sîntem sub puterea lui Alah. Adică, ceva în genul: dacă ţi-o fi să mori, poţi să te păzeşti pînă îţi vine acru. Îţi cade o cărămidă în cap în timp ce te plimbi pe Calea Victoriei. Camil Petrescu a sesizat înaintea mea, în Notele de călătorie la Constantinopol, tipărite în 1993 sub titlul Rapid – Constantinopol – Bioram:
„Ciocurile nargilelelor, ca şi paharele, nu prea spălate, ca şi ceştile de cafea pătate, trec dintr-o gură într-alta, fără preocupări deosebite de igienă, capitol nu prea cunoscut aici”.
La Wadi, cum se numeşte continentul de restaurante de la Zahle, decorul natural e pigmentat de elemente definitorii ale tradiţiei libaneze. Pe post de pîine, libanezii folosesc un fel de lipii. Acestea reuşesc o sinteză unică în lume. Şi anume, să fie în acelaşi timp şi pîine şi furculiţă. Cînd s-a adus sosul libanez, celebrul sos al acestei Belgii a Orientului Apropiat, am văzut cu groază cum gazdele iau brusturele care e lipia, rup o bucată, o împăturesc şi o vîră în sos pe post de lingură. Aş fi crezut că e vorba de proastă creştere, dacă n-aş fi trăit aceeaşi scenă la Bucureşti, cu ambasadorul Libanului în România. Mi-e limpede că ne aflăm în faţa unei tradiţii naţionale. Oricît de necioplit ar fi un om, ca ambasador se supune anumitor silnicii. Dacă Domnia sa şi-a permis să tîrască de-a lungul şi de-a latul castronului lipia ţinută între deşte, înseamnă c-a vrut să mă familiarizeze cu un obicei străvechi al ţării sale.