Poate părea îndrăzneață întreprinderea de a scrie în starea de astăzi a ştiinţei istorice asupra poporului nostru o istorie a acestuia. Izvoarele pentru cunoştinţa trecutului său curg adeseori numai în picături; multe părți ale istoriei sale sunt încă nişte ghicitori ce aşteaptă o dezlegare. Rodul este încă necopt pe arborele istoriei noastre. S-ar părea că culegerea lui ar fi o greşită pripire.
Poliţia din Giurgiu a descoperit un lanţ de ateliere ilegale care produceau păpuşi din plastic pentru bandele de cerşetori din Italia. Ai noştri pătrunseseră pe piaţa din Peninsulă cu o agresivitate ieşită din comun, scoţîndu-i din joc pe albanezi. Cerşetorii acestora interpretau prost omul sărman ajuns pe drumuri. O făceau într-un fel agresiv, de parcă trecătorul ar fi fost vinovat că el se îndreaptă cu metroul către un restaurant în timp ce amărîtul ăsta trebuie să stea şi să cerşească.
Sîntem în 1994. Amicul meu, Eugen Mihăescu, se străduie de mai mult timp să mă împace cu prietenul său, Ion Iliescu. E unul din puţinii oameni din jurul preşedintelui cu care mă înţeleg. Cea de-a doua călătorie a mea la Paris coincide cu o vizită prezidenţială în Franța. E o călătorie fără nici o legătură cu vizita. Într-una din seri, Ion Iliescu dă o recepţie la ambasada României. Eugen Mihăescu, cred, şi-a pus în cap să mă ducă la locul faptei. Pentru asta aruncă în joc o muncă sisifică. Redutele înălţate de mine în calea asediului său neîntrerupt cad pe rînd. N-am invitaţie? Nu-i nimic. Eugen îmi face rost de una.
Tocmai cînd mă pregăteam de îmbarcare pentru Sicilia, primesc un telefon de la editura Mica Valahie. Am comandat pe site-ul editurii, mai mult la plezneală decît convins că voi primi răspuns, volumul VI al Stenogramelor ședințelor Consiliului de Miniștri: Guvernarea Ion Antonescu, blestematul volum, cumpărat, cred, dar pe care nu-l găsesc în biblioteca de acasă, potrivit zicalei cu acul în carul cu fîn, acul fiind cartea, iar fînul, zăpăceala de cărți din apartament.
Depinde de profesie. Pentru un scriitor, din perspectiva timpului, contează talentul. Nu cunosc prea bine vieţile marilor scriitori şi nici nu mă prea interesează ce au făcut ei ca oameni, mă interesează opera lor. În gazetărie însă lucrurile se schimbă. Talentul nu justifică lipsa de caracter. Dimpotrivă. Ca jurnalist, eşti îndrumător, eşti lider de opinie şi, dacă nu ai caracter, chiar dacă scrii bine, nu poţi spune că eşti un bun gazetar, pentru că înşeli opinia publică şi eşti un fals profet.