Mulți ani după aceea, în fața plutonului de execuție, colonelul Aureliano Buendía avea să-şi amintească de după-amiaza îndepărtată, când tatăl său l-a dus să facă cunoştinţă cu gheaţa. Macondo era pe atunci un cătun cu vreo douăzeci de case din lut şi trestie, clădite la marginea unui râu, ale cărui ape diafane alunecau prin albia cu pietre lucioase, albe, enorme, ca nişte ouă preistorice. Lumea era atât de recentă, încât multe lucruri nici nu aveau încă nume iar pentru a le deosebi trebuia să le arăţi cu degetul.
De cum ajung la intrarea în bloc dau buzna, de prin ascunzișurile în care au stat, cele cinci mîțe ale zonei. Imaginea mea e asociată pavlovian cu mîncarea. Pe jos, lîngă perete, zac grămăjoare de boabe. Altcineva, la fel de milos ca mine, a trecut pe aici și le-a dat de mîncare. Mîțele sînt, neîndoielnic, ghiftuite. Și cu toate acestea au ieșit din ascunzișurile care le asigură și umbra, atît de bună acum în plină caniculă, pentru a pune de un miting în fața ușii de la intrare. Cum au ajuns, se prind într-un lung șir de manevre cărora nu le găsesc nici o explicație rațională.
Am fost pînă acum de două ori în Sankt Pauli, cartierul deocheat al Hamburgului, vizitat anual de milioane de turişti, dintre care dacă vei găsi o sută dispuși să recunoască oficial c-au trecut pe acolo.
Am fost de fiecare dată însă ca bărbat şi nu ca reporter. Despre cele două experienţe memorabile am publicat în primul meu volum din seria Lumea văzută de un român rupt în fund,sub titlul Prin cartierele deocheate ale Europei, un amplu material în care mă amuzam înainte de toate chiar de mine însumi.
Profitînd de publicarea pe cristoiublog.ro a unui fragment din eseul despre Stalingrad, am refăcut prima parte a variantei extinse, acordînd atenție Predării lui Paulus. Momentul, zis de mine senzațional, depășind în răsunet Bătălia de la Stalingrad, chiar și cel de al Doilea Război Mondial, pentru că Friedrich Paulus e una dintre vedetele Reichului, un stat-major-ist de excepție, care a lucrat la planificarea Barbarossei, a interesat pe mulți istorici și nu numai. Introduc în eseu scena de la izba lui Voronov...
În primele luni ale lui 1990, asistăm la o explozie de apariţii în spaţiul gazetăresc. Unele publicaţii sînt proaspăt înfiinţate. Altele îşi schimbă titlul, ţinînd morţiş să convingă că şi ele sunt noi. Scînteia devine Scînteia poporului mai întîi, şi Adevărul, mai apoi; Scînteia tineretului devine Tineretul liber; Teatrul, Teatrul azi, Milcovul, Milcovul liber, Săptămîna, Săptămîna liberă. Cele care-şi păstrează titlul adaugă în chip necesar: serie nou. Teoretic, suntem deja într-un nou climat: de libertate a presei, inclusiv – dacă nu chiar mai ales – de libertatea de a critica.