În primele luni ale lui 1990, asistăm la o explozie de apariţii în spaţiul gazetăresc. Unele publicaţii sînt proaspăt înfiinţate. Altele îşi schimbă titlul, ţinînd morţiş să convingă că şi ele sunt noi. Scînteia devine Scînteia poporului mai întîi, şi Adevărul, mai apoi; Scînteia tineretului devine Tineretul liber; Teatrul, Teatrul azi, Milcovul, Milcovul liber, Săptămîna, Săptămîna liberă. Cele care-şi păstrează titlul adaugă în chip necesar: serie nou.
Teoretic, suntem deja într-un nou climat: de libertate a presei, inclusiv – dacă nu chiar mai ales – de libertatea de a critica. Numai că libertatea de a critica se manifestă, şi nu oricum, ci năvalnic, gîlgîitor, doar faţă de vechiul regim. Noul regim şi, cu atît mai puţin, momentul care l-a instaurat – evenimentul din decembrie 1989 – sînt ocolite prudent de atacuri.
Despre ce s-a întîmplat în decembrie 1989 nimeni n-are nici cea mai mică îndoială. A fost – se spune – o Înviere, o Străluminare, un Paşti, deşi în realitate a fost doar un Crăciun.
Despre ce se întîmplă acum nimeni n-are nici o îndoială. E tot ce poate fi mai duios.
Nimeni n-are îndoieli asupra drumului pe care a luat-o ţara. A luat-o pe drumul Propăşirii şi al Fericirii. Mai ceva ca după 23 august 1944!
E drept, de pe la sfîrşitul lui ianuarie 1990, cîteva publicaţii – România liberă, Timişoara, Expres – încep să critice puterea FSN. E însă o critică din interiorul noului sistem, de pe baricadele proaspăt ridicate ale Opoziţiei de Dreapta. Noul sistem nu e criticat din exterior, de pe poziţii ceauşiste sau măcar comuniste.
Un proces asemănător s-a petrecut imediat după 23 august 1944. Ocupîndu-mă de presa perioadei respective, pot garanta că n-a fost publicaţie care să-şi fi permis cea mai mică întrebare asupra Loviturii de stat de la 23 august 1944.
Situaţia de după 23 august 1944 ar avea o explicaţie.
Ţara era ocupată de Armata Roşie. Chiar dacă ar fi vrut cineva, tot n-ar fi avut cum să publice un rînd de contestare a Loviturii de stat. De apreciere a regimului Antonescu, nici vorbă. Lipsesc cu desăvîrşire nuanţările. Într-un timp cînd exagerările anti antonesciene ar fi cerut, pentru echilibru, măcar nuanţări.
După decembrie 1989, nu mai e nici o explicaţie. În afară de cea a eternului oportunism din sîngele intelighienţei româneşti.
Sunt, e drept, unele observaţii. Puţine, spuse în şoaptă, nu în gura mare.
Să nu dărîmăm chiar totul, să-i judecăm drept pe foşti, să nu facem schimbări peste noapte. Cum ne dovedesc articolele-program din Convorbiri literare, Ramuri etc.
La un an de la evenimentele din decembrie 1989, apar în rîndurile românilor primele îndoieli faţă de absoluta fericire a răsturnării de regim. E destul de tîrziu, dacă ne gîndim la presupusa independenţă de gîndire a condeierilor.
Toţi cei care scriau în primele luni ale lui 1990 ştiau însă – din Istorie, din lumea de dincolo de hotare – că democraţia, dar mai ales economia de piaţă nu sunt întruchipări ale perfecţiunii. Şi cu toate acestea, nimeni nu le spune românilor acum, imediat după decembrie 1989, că-i vor aştepta şi sărăcia, şomajul, terciuirea valorilor, demagogia şi corupţia.