În august, cînd trupele a cinci țări ale Pactului de la Varșovia au trecut granițele Cehoslovaciei, Nicolae Ceaușescu a accentuat poziția specială a României. El s-a distanțat de Uniunea Sovietică și a început să afirme pretutindeni pretenția sa de a fi respectată independența și suveranitatea României. Această cerere, evidentă în sine, pe care o repeta cu fiecare ocazie, s-a transformat într-un un fel de incantație care îi permitea să acumuleze dividende de două feluri.
Camera Deputaţilor, la orele unei dimineţi de vară. E încă răcoare. Cu toate acestea, simţi cu întreaga fiinţă canicula care se va năpusti după-amiază peste Marele Oraş. Pînă atunci însă, sub puterea aerului proaspăt, înviorător, încerci vioiciunea eroului principal din melodia Macarale. Maşinile, numeroase, stau cuminte în Parcarea marcată a fi a Camerei Deputaţilor de un triunghi albastru pe fond galben. Undeva, în mijlocul Parcării, răsare dintre spinările maşinilor silueta unui bărbat. E un deputat al Majorităţii, care, profitînd de intervenţia Opoziţiei în plen, a ieşit din incintă pentru a-şi curăţa maşina pe dinăuntru.
Pînă în 1989, ruşii erau văzuţi umblînd prin Europa de Est în varianta cazonă. Ofiţeri, dar şi soldaţi, călcau ţeapăn printre blocurile cenuşii sau şedeau mîndri, în tribune, la parăzile băştinaşilor. Ruşii au dispărut acum din Est. Lagărul s-a privatizat. Barăcile au fost cumpărate de cei din Vest, pe bani puţini, turnurile de supraveghere au devenit turnuri de televiziune, iar gardienii autohtoni, politicieni, prin alegeri aşa-zis libere. Dacă vrei să dai peste ruşi, e musai să mergi în Occident.
De la Frizerie, unde am ascultat discuția pătimașă a frizeriței cu casiera despre filmul turcesc de aseară (De ce le-o fi plăcînd românilor producțiile turcești, o combinație letală de telenovelă latino-americană cu filmul indian, în care toată lumea cîntă, pînă și teroriștii, înainte de face să sară în aer o sală de clasă, cu copii cu tot? Pentru că sînt turcești, ar trebui să-mi răspund), n-o iau direct la BAR, cum ar fi fost de așteptat. Fac un ocol pe la Kyralina, librăria cu cărți franțuzești, despre care am scris ceva, dar n-am publicat nimic pînă acum.
Anticomuniştii contracost din anii postdecembrişti s-au străduit să ne înfăţişeze pe noi, ziariştii din presa de dinainte de 1989, ca pe niște activişti de raion, fremătînd de nerăbdare ca să scriem şi să publicăm texte propagandistice. O asemenea imagine-clişeu, înrădăcinată în conştiinţa tinerei generaţii, care n-a trăit vremurile respective, intră în conflict flagrant cu o realitate postdecembristă de necontestat: După 1989, presa democratică profesionistă a fost întemeiată...