„Vînătoarea la urși a fost una dintre marile atracții ale lui Ceaușescu încă de la instalarea lui ca mare șef de partid comunist. Așa cum este cunoscut, pentru urși sînt două sezoane de vînătoare: unul primăvara și unul toamna. În sezonul de primăvară, singura metodă de vînătoare la urși a fost din observatoare special construite la punctele de hrănire, metodă pe care, de altfel, a practicat-o și Ceaușescu.
Viţelul îl cumpără Tache Scocîlcă tocmai de la Bucureşti. Sigur, putea să cumpere unul de mai de aproape, de la Floreşti, de exemplu, unde miercurea era zi de tîrg, dar el luă hotărîrea asta (de a cumpăra viţelul de la 400 km de Vintileasa) dintr-o ambiţie. Cu banii pregătiţi, fusese la tîrg de cîteva ori şi, de fiecare dată, îl revoltaseră preţurile pe care le cereau bandiţii de acolo. Încercase el să facă gălăgie, trecînd de la un vînzător la altul şi indignîndu-se cu glas tare, dar aceia, după ce-l ascultau, văzînd că nu-i arde de cumpărat, îi spuneau liniştiţi, dar fermi, să-şi vadă de drum.
Thailanda e o ţară cultivatoare de arbore de cauciuc. Respectivul copac ocupă în preocupările naţionale locul viei din România. La noi, cu via şi cu nepoţelul acesteia, vinişorul, se ocupă ţăranii. Acestora din urmă li se mai spune şi podgoreni. Gospodarii noştri sapă, stropesc, culeg via an de an. Niciunui podgorean nu i-a trecut prin cap, de exemplu, că strugurele poate fi, pentru turiştii japonezi, un fruct exotic, facilitînd vizitarea contracost.
În călătoria la Istanbul (Constantinopol, îi zic eu) iau cu mine, pe lîngă cîteva ghiduri ale orașului și ale Turciei, şi cartea franţuzului André Clot, Mohamed al II-lea, Cuceritorul Bizanţului. La începutul drumului cu avionul mă ambiţionez să citesc dintr-unul din ghiduri. Fac ce fac însă şi mă întorc la cartea despre Cuceritorul Constantinopolului. Superbă prin inegalabilul farmec al istoricilor francezi, citeşti cartea ca pe un roman, fără s-o laşi din mînă.
Despre cum am trăit eu Evenimentele din decembrie 1989 am povestit întîia oară în interviul de o carte acordat lui Constantin Iftime în 1993 sub titlul Cu Ion Cristoiu prin infernul contemporan, apărut la editura Contraria. Nu prea m-am omorît în postdecebrism cu mărturiile mele despre acele zile, deși între noi fie vorba ele au valoare de document istoric: O curiozitate bolnăvicioasă; nevoia de descoperi ce se află în spatele aparențelor;