„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

Cîte ceva despre Mehmet al II-lea Cuceritorul Constantinopolului

În călătoria la Istanbul (Constantinopol, îi zic eu) iau cu mine, pe lîngă cîteva ghiduri ale orașului și ale Turciei, şi cartea franţuzului André Clot, Mohamed al II-lea, Cuceritorul Bizanţului.

La începutul drumului cu avionul mă ambiţionez să citesc dintr-unul din ghiduri. Fac ce fac însă şi mă întorc la cartea despre Cuceritorul Constantinopolului. Superbă prin inegalabilul farmec al istoricilor francezi, citeşti cartea ca pe un roman, fără s-o laşi din mînă.

Recunosc sincer:
Nu ştiam mare lucru despre Mehmet al II-lea, cum nu ştiam mare lucru nici despre Imperiul Otoman.

Despre Cuceritorul Constantinopolului aveam înţelegerea dictată de Istoria celor care i-au moştenit pe bizantini:
Europenii.

Despre Imperiul Otoman, împărtăşeam toate clişeele lecţiilor de Istorie naţională, interesate, ca şi lecţiile de Istorie Apuseană, să supraliciteze prăpastia dintre creştinii care se apărau (pe drept!) şi Păgînii care atacau (pe nedrept, desigur).

Amîndouă corpusurile de clişee sînt date peste cap pe măsură ce înaintez în lecturile despre Mehmet Cuceritorul, despre Imperiul Otoman, în general.

Primul clişeu – despre care am mai scris – se referă la Cucerirea Constantinopolului ca obiectiv al tînărului de doar 21 de ani.

Arme ale civilizaţiei creştine, istoriile mă obişnuiseră cu teza unui Stăpîn peste hoarde pornit să jefuiască un Tezaur rîvnit.
Nici vorbă de aşa ceva.
Mahomed al II-lea e un Cuceritor din speţa lui Alexandru cel Mare şi Napoleon I. El vrea să pună mîna pe Constantinopol atît din ambiţia tipică unui Cuceritor din naștere, cît şi din calcul pragmatic. Imperiul Otoman în expansiune se confruntă cu interesele economice ale Veneţiei. Bizanţul, agonic după lovitura administrată de Cruciaţii din a IV-a Cruciadă (1202-1204), a cedat Veneţiei multe privilegii comerciale. Acestora vrea să le pună capăt Mehmet al II-lea.

Da, într-adevăr, turcii au la dispoziţie trei zile de jaf, după unii, doar o zi.
Măsura e luată însă de Mehmet al II-lea pentru a stimula graba ostașilor de a fi opăriţi sau fripţi în escaladarea zidurilor. Pe deasupra, potrivit Legii musulmane, el îi dă lui Constantin al XII-lea posibilitatea de a preda oraşul fără luptă în schimbul intrării paşnice a Otomanilor pe porţile larg deschise de Capitulare.

După vreun sfert de carte, prind să mi se contureze argumentele pentru care Mehmet al II-lea beneficiază în Istoria Turciei de locul de Fondator.

Geniul lui Mehmet al II-lea (putem vorbi de geniu, dacă ţinem cont că Sultanul are doar 21 de ani) şi-a găsit concretizarea în măsurile spectaculoase prin care Imperiului i s-a asigurat stabilitatea politică, absentă în restul Europei.

Europa Apuseană, prefaţată de Bizanţ, nu reuşeşte să se întărească din cauza luptelor pentru putere.
Lupte pentru putere între Împăraţi şi feudali.
Lupte pentru putere între neamuri.

Imperiul Otoman parvine, pentru două secole, la forţa unei maşinării invincibile prin centralizarea Puterii la nivelul unui singur om:
Sultanul.
Pentru aceasta se impunea scoaterea din joc a altor centre de putere.

Feudalii sînt eliminaţi prin prioritatea proprietăţii de stat asupra pămîntului şi a dificultăţilor de transfer al moştenirii. Ca să nu mai spunem că Sultanul putea confisca ditamai averea cînd îi venea lui pe chelie.

Cea mai mare ameninţare pentru stabilitatea Puterii vin, în Evul Mediu, de la neamuri. Neamurile Împăratului sau neamurile nevestei Împăratului, de regulă, bogate, deţinătoare de relaţii solide, sînt roase cancerigen de ambiţia de a pune mîna ele pe putere.

Mehmet al II-lea spulberă această primejdie pentru două secole de domnie otomană, prin:

  1. Adoptarea Legii prin care fraticidul e permis.
    El însuşi pune ca fratele mai mic să fie sugrumat în leagăn.
  2. 2) Alcătuirea Haremului doar din sclave creştine.
    Şi sclavă şi creştină, viitoare mamă a copiilor săi n-are neamuri turcești care să facă presiune asupra tronului.
    Pînă la urmă, chiar formula Haremului oferă avantajul mai multor neveste, care-și dispută Stăpînul și prin asta nu-și pot face gașcă. Fixarea asupra unei singure neveste – ca în cazul Roxelanei – poate avea efecte catastrofale asupra Cîrmuirii.
  3. Alcătuirea aparatului administrativ – de la Marele Vizir, pînă la caligrafişti – în exclusivitate din rîndul copiilor de creştini recrutaţi prin sistemul devşirme.
    Aceştia erau devotaţi Sultanului şi, lucru crucial, pentru ambiţiile lor – n-aveau neamuri în familiile bogate ale Turcilor din Imperiul Otoman.

Să mai spună cineva că Sultanii turci erau doar războinici.