Thailanda e o ţară cultivatoare de arbore de cauciuc. Respectivul copac ocupă în preocupările naţionale locul viei din România. La noi, cu via şi cu nepoţelul acesteia, vinişorul, se ocupă ţăranii. Acestora din urmă li se mai spune şi podgoreni. Gospodarii noştri sapă, stropesc, culeg via an de an. Niciunui podgorean nu i-a trecut prin cap, de exemplu, că strugurele poate fi, pentru turiştii japonezi, un fruct exotic, facilitînd vizitarea contracost.
Genii în exploatarea turistică, thailandezii scot bani pînă şi dintr-o amărîtă de fermă de arbori de cauciuc.
Ajunşi în partea cea mai turistică a Thailandei, provincia Phuket, ni se oferă drept cadou un popas la o fermă de arbori de cauciuc. Unii cititori şi-ar putea imagina că thailandezii au înălţate de-a lungul şoselelor, din loc în loc, simulacre de ferme pentru arborele de cauciuc.
Nici vorbă de aşa ceva.
Ca şi în cazul fermei de crocodili, vizităm contracost o fermă de arbori de cauciuc adevărată. Aflat în contract cu Autoritatea Naţională de Turism, fermierul scoate bani nu numai din arborii gospodăriei sale, dar şi din curiozitatea veşnic flămîndă (și neghioabă, evident) a turiştilor. Cînd a oprit autocarul nostru, un altul, populat de un grup de americani, tocmai pleca.
Iată-ne, aşadar, vizitînd ca pe un măreţ obiectiv turistic, de parcă ar fi fost mormîntul lui Napoleon, gospodăria unui ţăran thailandez, pentru a vedea cum funcţionează arborele de cauciuc. E ca şi cum, la noi, în timp ce culege via, ţăranul s-ar lăsa vizitat de turişti care, în cadrul circuitului, ar asista la tăierea ciorchinelui şi strivirea lui nemiloasă în tradiţionala presă. Nici n-apucăm să coborîm bine că şi răsare, ca din pămînt, un thailandez vioi, care ne trage după el la primul arbore întîlnit în cale. Cu o brişcă, taie rapid coaja, lasă să se scurgă latexul (un fel de lapte în care excrocii din Obor ar pune var, pentru a-l vinde drept smîntînă) într-o cană răsturnată, apoi în căldarea unei morişti. După ce i se adaugă acid acetic, lichidul se coagulează, în drum spre înfăţişarea unui bulz de brînză cu mămăligă. Prin mişcări iuţi, agile, amintindu-ne că asiaticii au ceva din neastîmpărul maimuţelor, locatarul spală gogoloiul şi-l pune într-o pîlnie.
Sîntem invitaţi pe rînd să dăm la manivela maşinii. Sub apăsarea celor două tambure, ce se învîrtesc invers, întorcîndu-şi reciproc fundul, gogoloiul devine foaie de cauciuc. Această formă brută e atîrnată apoi – la invitaţia gospodarului – de către una din fetele grupului nostru pe o frînghie ca de rufe. Mîna de lucru la fermele de hevea (cum i se spune ştiinţific arborelui de cauciuc) e destul de scumpă.
Mă prind repede de şmecherie.
Fermierul a dat o dublă lovitură:
A încasat ceva parale din biletul de intrare şi, culmea culmilor! şi-a asigurat vreo zece minute de forţă de muncă pe gratis.
Ţinînd cont că nici n-apucasem să terminăm cu datul la maşină şi în faţa fermei se și oprise deja un alt autocar, ne putem face o imagine asupra şmecheriei thailandeze. Ca şi crocodilii, arborele de cauciuc se autofinanţează. O fi avînd, nu zic, fermierul şi oameni cu ziua, plătiţi din greu ca să cresteze copacii, să strîngă laptele şi să-l facă brînză de cauciuc. Sigur e însă că necesarul lor ar fi mult mai mare dacă fermierul n-ar beneficia de truda benevolă a turiştilor. Sub pretextul că vizitatorii devin, preţ de o jumătate de oră, lucrători pe o plantaţie de arbori de cauciuc, fermierul şi-a asigurat o parte din mîna de lucru. În prostia lor, turiştii nu numai că nu cer bani pentru munca depusă, dar, mai mult, dau din propriul buzunar ca să trudească la produsul faimoasei foi de cauciuc. Nu e singurul mijloc de a scoate bani de la neghiobii de turişti. La intrare, fermierul şi-a amenajat un stand cu prostioare din cauciuc: bile, şnururi, mă rog! chestii care într-altă parte nu fac nici cît o ceapă degerată, dar pe care aici vizitatorii se grăbesc să le cumpere drept suveniruri. Iau şi eu, prosteşte, o bilă de cauciuc, aruncînd pe apa sîmbetei un dolar.
Un dolar mă costă şi cafeaua băută.
Asta deoarece am uitat să precizez că fermierul şi-a amenajat şi un soi de cafenea:
Cîteva mese şleampăte, un aragaz pe care se lasă pîrlit la foc mic un ibric jegos, cîteva căni din a căror albeaţă a rămas doar amintirea, o zeamă lungă botezată cafea.
O sorb însă cu încîntare după ce am dat un dolar, mai mult decît pe o cafea băută la barul unui hotel din lanţul Marriott.