Un partid important s-a angajat cu toate motoarele în bătălia pentru alegerile locale. Echipa de campanie a distribuit pe întreaga suprafață locuită a județului un afiș inspirat din Cina cea de Taină. Locul ucenicilor a fost luat de candidații partidului la primăriile din localitățile mai acătării. Masa la care stau pretendenții e dinadins sărăcăcioasă, dat fiind că ei reprezintă o formațiune socialistă. Pe post de Iisus Hristos se uită în dreapta și-n stînga, pentru a-l găbji pe Iuda, însuși președintele partidului. Oricît se străduie, nu reușește să-l descopere. Nici n-are cum. Nimeni dintre candidați n-a vrut să fie Iuda.
E noapte tîrziu. Ba chiar foarte tîrziu. Am înregistrat pastila video pe la 21 și acum, așezat la biroul întruchipat de masa din bucătărie, scriu de zor. Ca să am inspirație sau, mai precis, ca să mă iluzionez că voi avea inspirație, am stins lumina din tavan și am aprins veioza. Așa am citit eu că aveau inspirație marii scriitori. Unii consumau hașiș, ca să-și stimuleze fantezia. Nu e cazul meu. De unde să fac rost de hașiș la ora asta? Dincolo de ușă, în sufragerie, unde Doina doarme cu televizorul aprins toată noaptea, se aude zgomot slab de transmisiune în direct la un post occidental.
Deşi cred că această imagine s-a mai folosit, îndrăznesc s-o iau de la magazia cu vechituri stilistice şi s-o pun la lucru. Parisul e un muzeu în aer liber. Oriunde te-ai afla în imensitatea suprafeţei sale, dai peste un loc de bibliografie. Şi cînd spun asta nu mă refer doar la faimoasele puncte de maximă intensitate turistică, ştiute pe de rost, în lumea întreagă, încă de la grădiniţă: Place de la Concorde, Place de la Bastille, Arcul de Triumf, Louvre, Grădina Luxembourg. În Paris te trimite la bibliografie tot ce întîlneşti în cale: un scuar, un chei, o străduţă, o fundătură. Mergînd, de exemplu, pe chei, către Notre-Dame, dau peste o plăcuţă pe zidul unei clădiri:
Finalul cărții lui Arthur Conte, Ialta sau împărțirea lumii, apărută în 1964 la Editura Robert Lafont și dedicată lui Roosevelt, se vrea o demonstrație a naivității președintelui SUA, făcut vinovat de imensele cîștiguri ale lui Stalin. Arthur Conte se înscrie astfel între acei istorici pentru care Ialta, Potsdam, momentele de împărțire și reîmpărțire a lumii, au fost niște confruntări între oameni. Stalin, Roosevelt, Churchill, la Ialta și Stalin, Attlee, Truman, la Postdam au stat față în față la aceeași masă ca șefi de state, dar și ca oameni.
Editorial publicat în Evenimentul zilei nr. 185, anul II, miercuri, 3 februarie 1993, la rubrica „Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu“ E de necontestat că, în recentul moment exploziv de pe Dunăre, forţele politice româneşti au dovedit o excepţională maturitate. Și nu un partid, ci toate. Întîia oară, după decembrie 1989, într-o problemă politică majoră s-a înregistrat în România un consens. În România, pe care mulți, atît pe plan intern, cît şi pe plan extern, o plîng că e sfîşiată de lupte interne. În România, pe care mulţi o consideră lipsită de o clasă politică lucidă. Dl Ion Iliescu şi-a făcut un stindard din a vorbi, mereu și pretutindeni, despre necesitatea unui consens naţional.