Deşi cred că această imagine s-a mai folosit, îndrăznesc s-o iau de la magazia cu vechituri stilistice şi s-o pun la lucru. Parisul e un muzeu în aer liber. Oriunde te-ai afla în imensitatea suprafeţei sale, dai peste un loc de bibliografie. Şi cînd spun asta nu mă refer doar la faimoasele puncte de maximă intensitate turistică, ştiute pe de rost, în lumea întreagă, încă de la grădiniţă:
Place de la Concorde, Place de la Bastille, Arcul de Triumf, Louvre, Grădina Luxembourg.
În Paris te trimite la bibliografie tot ce întîlneşti în cale: un scuar, un chei, o străduţă, o fundătură. Mergînd, de exemplu, pe chei, către Notre-Dame, dau peste o plăcuţă pe zidul unei clădiri:
Aici a locuit Marie Curie.
Mărşăluirea mea pariziană începea în fiecare dimineaţă cam aşa: o luam pe jos pînă la cheiul Senei, pe bulevardul Grenelle. Într-o zi, filmînd o clădire mai interesantă, am descoperit o inscripţie. Scria că în acel loc a funcţionat Velodromul de iarnă, unde au fost aduşi, în timpul războiului, 13.000 de evrei, pentru a fi deportaţi. Copii bolnavi, femei însărcinate au fost îngrămădiţi pe gradenurile şi pe pista de ciclism.
Da, Parisul e un muzeu în aer liber. Un muzeu însă în care viaţa de azi duduie din toate turbinele. Un muzeu în care nimeni n-are grijă să meargă în vîrful picioarelor şi să tuşească în şoaptă. Un muzeu în care lumea tropăie, mănîncă, bea, îşi suflă nasul. Există, astfel, suprapuse pînă la identificare, două Parisuri. Unul al trecutului, altul al prezentului. O astfel de situaţie face Parisul greu de sesizat la o primă vizită. Atenţia îţi e răpită de Parisul-muzeu. N-ai cum să vezi şi Parisul prezentului. Trecutul e atît de puternic, atît de acaparator, încît nu te lasă să descoperi şi momentul actual. Nu vezi oamenii, cafenelele, magazinele, femeile. Pe locuitorii prezentului îi descoperi la o a doua sau a treia vizită, cînd Parisul-muzeu a trecut în plan secund. Atunci ai însă un şoc. Şocul contrastului dintre solemnitatea trecutului şi hărmălaia prezentului. În grădina lui Palais Royal, Palatul lui Richelieu, o clasă de şcolari ieşiţi de la ore mai devreme se aleargă şi se bat pe alei. E aceeaşi zbenguială ca într-un părculeţ din Ferentari. Şi totuşi, te afli într-un loc pe unde se plimba atotputernicul Cardinal. În Place de la Concorde a fost, pe vremea Revoluţiei Franceze, ghilotina. Cîtă emoţie! Cîte amintiri livreşti! Iată însă, pe acelaşi pămînt care a auzit urletele mulţimii însetate de sînge, gîfîitul greu al călăului Samson, sunetul rece al maşinăriei capitale, cîţiva inşi şi-au lăsat sacoşele jos înainte de a o lua pe trecerea de pietoni. Nişte inşi care au alte griji (să ajungă la gară, probabil) decît să-şi amintească de delicatul gît al Mariei Antoinette pus sub ghilotină. În Place de la Bastille, cineva spală trotuarul cu furtunul. Doi negri cocoţaţi pe o scară repară firma unui cafe bar. În Jardin de Tuileries, unde în 14 iulie 1789 s-au adunat, înainte de a porni spre Bastilia, parizienii răsculaţi, cîţiva inşi fac jogging. Alţi cîţiva îşi plimbă cîinii. Pe carosabilul din dreptul casei lui Balzac, o tînără femeie se chinuieşte să-şi parcheze automobilul. În faţa Cimitirului Passy, unde dorm atîtea nume celebre, un grup de elevi joacă tabinet direct pe caldarîm.