Finalul cărții lui Arthur Conte, Ialta sau împărțirea lumii, apărută în 1964 la Editura Robert Lafont și dedicată lui Roosevelt, se vrea o demonstrație a naivității președintelui SUA, făcut vinovat de imensele cîștiguri ale lui Stalin. Arthur Conte se înscrie astfel între acei istorici pentru care Ialta, Potsdam, momentele de împărțire și reîmpărțire a lumii, au fost niște confruntări între oameni. Stalin, Roosevelt, Churchill, la Ialta și Stalin, Attlee, Truman, la Postdam au stat față în față la aceeași masă ca șefi de state, dar și ca oameni. Întreaga carte, de altfel, pare axată pe această idee. Sunt descrise cu lux de amănunte apartamentele destinate celor trei oameni politici, banchetele, pîndele, glumele, micile incidente amuzante. Textul are savoare. Provocată de surprinderea unor copilăreli descumpănitoare la niște oameni de două ori mari: o dată ca vîrstă, și o dată ca putere.
În finalul conferinței, cei trei își fac unul altuia cadouri, ca niște cumnate la capătul unui botez. Stalin, în calitate de gazdă, pune la bătaie, aduse de la Baku, 16 tone de caviar!
Factorul personal
Nu încape vorbă că la Ialta, ca și la alte mari împărțeli din istoria mai mult sau mai puțin depărtată a omenirii, a contat și factorul personal. A contat la Ialta, de exemplu, enormul avantaj dat lui Stalin de cei peste 20 de ani de luptă pentru putere în interiorul Partidului Comunist sovietic. Experiența lui Churchill, a lui Roosevelt era mult asemănătoare celei a lui Troțki: experiența marilor reuniuni publice, a discursurilor în aer liber, a confruntării deschise cu adversarul. Experiența lui Stalin era mult mai adecvată acelei confruntări în trei, de la privire la privire, de la om la om, care a fost Ialta. El știa, din lunga bătălie pentru eliminarea vechilor bolșevici, să folosească șiretlicurile, să cîștige dintr-o simplă discuție mai mult decît dintr-o reuniune internațională.
N-ar fi fost pentru prima oară în istoria omenirii cînd rezultatul unei întîlniri între conducători de popoare ar fi fost influențat și de relația omenească dintre ei. Cartea lui Lloyd C. Gardner, Sferele de influență, ne atrage atenția asupra rolului nefast jucat, în zorii războiului mondial, de mămăligismul lui Chamberlain în relațiile cu Hitler. Momîia politică britanică avea o încredere nețărmurită în dictatorul neamț. La întîlnirea dintre cei doi, Hitler jucase cu brio comedia omului de treabă. Doamne ferește! El nu plănuia nici o agresiune. El se dădea de ceasul morții să rezolve problemele economice ale Germaniei. Chamberlain se întoarce la Londra cu inima fleașcă de duioșie. Ce om de treabă era Hitler! Viața l-a contrazis în doi timpi și trei mișcări. Dictsatorul era, ca și Stalin, un șiret feroce, un căpcăun pentru ale cărui fălci de oțel oscioarele lui Chamberlain rămîneau o pradă ușoară. Cînd omul politic englez și-a dat seama, era prea tîrziu. A trebuit să vină buldogul de Churchill pentru a salva Regatul Unit și, prin asta, lumea de catastrofa în care fusese pe cale s-o arunce cățelușul Chamberlain.
Bazat pe document, Marin Preda istorisește în Delirul celebra scenă dintre Hacha, președintele Republicii Cehe, și Adolf Hitler, în care lipsa de bărbăție a cehului a avut un rol hotărîtor în ștergerea țării sale de pe hartă:
„Istoricul povestește că ceruse să-l vadă pe Hitler ca să discute cu el chestiunea represiunii trădătorului cu rang de monsenior, Tiso. Bătrînul Hacha vroia să aibă din partea Führer-ului acordul generos să ducă această represiune pînă la capăt. În loc de acesta, dictatorul îi vorbi aspru, copleșindu-l cu reproșuri și amenințări că armata sa era pregătită să se arunce asupra micii sale țări și Luftwaffe gata să facă din Praga un rug de flăcări… Hacha, care era un om în amurgul vieții și nu mai avea mult de sperat de la ea, sau ar fi trebuit să nu mai aibă, fiindcă fusese pînă atunci, în țara lui, înainte de a ajunge președinte, membru respectat al Curții Supreme, părăsi orice atitudine demnă și se umili atît de tare încît toți cei de față întoarseră nasul de greață: fondatorii Republicii cehoslovace, Beneș și Masaryk, spuse el, împreună cu guvernarea lor i-au inspirat întotdeauna o astfel de aversiune, că îndată după schimbarea de regim (adică după München), el s-a întrebat dacă folosește la ceva ca Cehoslovacia să fie un stat independent… Ce sperase înjosindu-se astfel? Guvernul lui, continuase el coborînd ultimele trepte ale nemerniciei, încearcă, prin toate mijloacele, să-i reducă la tăcere pe partizanii lui Beneș și Masaryk… Perfect! exclamase Hitler întrerupîndu-l brutal și îl dăduse pe mîna lui Göring și Ribbentrop, care îl încihiseseră într-o odaie și acolo îl somaseră să semneze o declarație care fusese pregătită dinainte și în care se spunea în esență și în mod cinic chiar ceea ce tocmai declarase el însuși, Hacha, mai înainte, că adică nu folosea la nimic ca țara sa să mai existe. Tot ce mai rămînea din ea era «o autonomie etnică conform caracterului ei propriu», adică doar faptul că mai erau numiți cehi și nu țigani, sau altă denumire. Hacha înțelesese în sfîrșit în ce bîrlog nimerise și refuzase să semneze». Îl înghesuiseră, se luaseră după el în jurul mesei, cu stiloul în mînă. Bătrînul fugea, uitîndu-se cu groază înapoi la documentele de pe masă și la cei doi care nu-l slăbeau; asemenea unor bandiți care știau că prada nu le poate scăpa, ei îi spuneau că nu Führer-ul îl chemase acolo, nici ei doi, și că venise singur, la cererea lui. Opinia internațională nu s-ar fi alarmat prin urmare dacă ar fi auzit a doua zi că președintele Hacha a suferit un atac de cord și a murit. Hacha chiar avu acest atac, dar doctorul fusese și el prevăzut, îl reanimă cu o puternică injecție și se trezi între chipurile celor doi pirați ai granițelor, care îi vîrau iar stiloul sub nas să semneze. Semnase! După spusele uneia dintre secretarele sale, povestește istoricul, Führer-ul, după ce semnă și el documentul, se precipită în biroul său, luă în brațe toate femeile care erau de față și strigă: «Copii, e cea mai frumoasă zi din viața mea! Numele meu va rămîne în istorie, voi fi considerat drept cel mai mare german care a trăit vreodată».
A doua zi trupele Reich-ului, fără să tragă un glonț, ștergeau țara doctorului Hacha de pe hartă”.
Antonescu strigă la Hitler
Nu același lucru se întîmplă însă cu Antonescu. Potrivit tot Delirului, la întîlnirea din 18 ianuarie 1941, Hitler încercase aceeași comedie a paralizării interlocutorului prin simularea furiei dezlănțuite:
„Ce-i spusese generalul lui Hitler și cum îi primise acesta spusele? Mulți ani mai tîrziu, cei care îl însoțiseră pe Antonescu în această călătorie și cînd nimic nu-i mai lega de secretul ei, povestiseră, fie că luaseră parte la eveniment, fie că generalul însuși îl relatase, că dictatorul german îl primise pe Antonescu răcnind, cum făcea aproape totdeauna cu aliații pe care nu-i iubea și pe care vroia în felul acesta să-i intimideze și să-i domine înainte ca ei să deschidă gura. Căci el știa că nimeni nu venea la el să ofere, ci să ceară ceva, fie o slăbire a puterii sale asupra lor, fie alungarea unui dușman care cîștigase mai mult teren pe lîngă el, Führer-ul atotputernic”.
Numai că Antonescu e dintr-un alt aluat decît moșneagul ceh. Drept urmare, el îi răspunde lui Hitler cu aceeași monedă:
„El ridică din primele clipe glasul și începu să strige la individul care se agita ca o paiață de la un capăt la altul al salonului său imens, cu geamuri cît peretele (se aflau în vila lui Hitler de la Berchtesgaden) de unde se vedeau în depărtare, superbi, învăluiți într-o ceață albăstrie, Alpii Bavarezi. Cei de față se uitau cu înfățișări scofîlcite de atîta scepticism la acest general roșcat, care, se vedea după înfățișarea lui, nu era mai puțin smintit decît celălalt, cu deosebirea că cel din urmă ar fi putut da imediat un ordin și i-ar fi putut rezerva aceeași soartă ca nefericitului Hacha. Așa și credeau că o să se întîmple. Era însă acest militar cu chip de efigie un ins după care să fi fugit în jurul mesei și care, în cele din urmă, el și țara lui să sucombe dispărînd de pe suprafața Europei?”
Efectul nu întîrzie. Hitler pricepe c-avea în față un adevărat bărbat:
„Deodată Hitler încetă să mai strige și se opri.
Se opri în secunda următoare și Antonescu.
– Ce este, domnule general, zise Hitler, cu o voce joasă și spartă, amenințătoare dar liniștită. Ce se întîmplă în România?
Toată furia sa, adevărată dar și simulată, se stinsese ca și cînd n-ar fi fost și acum generalul avea în fața sa un om căzut într-o tăcere bănuitoare și încărcată de primejdii, mult mai greu de înfruntat decît răcnetele dinainte.
– Domnule Hitler, începe generalul cu vocea sa sigură, plină de încredere în sine, aproape profetică în detașarea cu care vroia să spună adevărul său… Persoana mea nu contează, ci numai destinul națiunilor noastre, care cere ca legionarii să părăsească, treptat, în România, puterea pe care nu sunt pregătiți s-o exercite și această putere să rămînă, în aceste vremuri în care pacea nu e încă încheiată și armele n-au tăcut, armatei române, care se bucură de încrederea națiunii, indiferent dacă eu sunt sau nu în fruntea ei… Avem nevoie de liniște și securitate în această parte a Europei, și România, ca și Marele Reich, reluă generalul, după ce interpretul se opri, terminînd de tradus, și nu e nevoie decît să ne uităm pe hartă ca să înțelegem de ce. Vrea domnul Hitler să ignore pericolele care ar surveni în urma unor grave tulburări pe care guvernarea legionară n-ar întîrzia să le provoace necontenit în țară? Crimele lor sunt o dovadă, și aceste crime…
Hitler, în picioare, în spatele unei mese, asculta căzut într-un mutism total, cu meșa de păr deplasată de la locul unde era văzută în toate ziarele și jurnalele cinematografice, cu chipul posomorît, fără rază de lumină, care de altfel nu apărea niciodată pe chipul lui nici cînd privirile îi luceau de o încredere fanatică în sine și nici cînd, prin forța personalității lui demonice, făcea mulțimile să strige cuprinse de isterie. Interpretul continua să traducă impecabil cuvintele dure al acestui general cu voința extremă, gata să moară, dar nu să renunțe la convingerile sale, care erau expresii ale unor realități neîndoielnice de-a acolo din țara sa. Hotărît, gîndea marele tartor furios și stăpînit, acesta nu era doctorul Hacha să alerge Göring și Ribbentrop după el în jurul mesei. E drept că nici granițele României nu erau aici, în inima Reich-ului, cum au fost cele ale acelor parveniți de cehi, dar o lovitură în stomac tot au primit prin Diktat-ul său din august de la Viena. Ungurii au dorit asta. Pur și simplu le-a făcut pe plac, deși lui, această sfîrtecare între vecini nici măcar nu i-a făcut cine știe ce plăcere. Plăcere mare ar fi simțit dacă trupele sale ar fi efectuat ele această sfîrtecare, în folosul Reich-ului. Poate că ar fi trebuit ocupată această țară (cu petrolul și grînele ei). Desigur, mai tîrziu, de ce nu? Dacă se va ivi cea mai mică necesitate și vor fi înlăturate pericolele unei intervenții ruse… Vom vedea… Acest general gata la orice, de pildă, era el credincios marelui Reich și lui, Führer-ului personal, după Diktat-ul de la Viena? Nu ascundea el ranchiuna și trădarea? Îl privi pe sub sprîncene, cu un rictus pe care mustața îl ascundea, dar care îi întuneca cumplit chipul și îl izbi sinceritatea pe care înfățișarea acestuia o exprima. Mare actor? Nu, mare actor era el, Hitler, numai el știa să monteze și să joace în așa fel o comedie, încît omenirea să-l creadă că a fost și este animat de cele mai bune intenții, chiar și atunci cînd în văzul tuturor a călcat în picioare întîi pe cehi și apoi pe polonezi. Restul, i-a fost impus de Franța și Anglia… Da, nu se putea înșela, acest general îi era sincer credincios, nu juca nici o comedie și se bucura de încrederea poporului său”.
Respectul impus de Antonescu lui Hitler e confirmat de toți istoricii. Referindu-se la întîlnirea respectivă, Florin Constantiniu notează în a sa O istorie sinceră a poporului român, tipărită la Editura Univers Enciclopedic în 1997:
„Întîlnirea cu Hitler a fost mult mai călduroasă, cu toate că nici aici nu au lipsit momente dificile pentru Antonescu. Führer-ului, sinceritatea și fermitatea generalului i-au produs o bună impresie, între cei doi lideri stabilindu-se un raport personal, întemeiat pe încredere și stimă reciprocă, raport ce a durat pînă la sfîrșitul colaborării româno-germane. Hitler avea să mărturisească prețuirea sa pentru Antonescu, așezîndu-l alături de Mussolini, între liderii pe care îi stima cel mai mult”.
Fiecare și-a urmărit propriul scop
A vedea rezultatele Conferinței de la Ialta doar din această perspectivă pur psihologică înseamnă a uita ceea ce erau, de fapt, protagoniștii: mari oameni politici. Și dacă le judecăm deciziile din acest unghi de vedere, vom sesiza imediat, și nu fără uimire, că la Ialta, contrar multor păreri exprimate pînă acum, n-a pierdut nimeni. Pentru că la Ialta fiecare dintre cei trei și-au urmat cu încăpățînare un scop. Un scop atins în finalul lucrărilor de către fiecare. Arthur Conte crede, de exemplu, că Roosevelt a fost tras pe sfoară acceptînd o Manciurie dată rușilor în schimbul promisiunilor lui Stalin de a declara război Japoniei. A fost înșelat președintele american? A susține asta înseamnă a nu lua în considerare interesele americane ale momentului, magistral apărate și promovate la Ialta de către Roosevelt. Pentru SUA, singurul lucru important la ora respectivă era lichidarea Japoniei. Orice zi în plus de război însemna moartea unui număr de americani. Un sacrificiu pe care continentul de peste Ocean, nedumerit de ciondănelile europenilor, îl considera absolut inutil. Și așa americanii credeau că muriseră prea mulți în acest război la care ei participaseră fără să știe prea bine de ce! În fața unui asemenea interes vital, ce mai conta o Manciurie?! Care era a Chinei, nu a Americii! S-ar putea replica: bine, bine, dar în acest fel, Roosevelt își trăda un aliat, pe Cian-Kai-și. O astfel de punere a problemei contrazice un adevăr de esență: în politica de la un anume nivel nu există bună-voință, prietenie, rudenie. Încă Shakespeare ne-a demonstrat, cu secole în urmă, că regii și prinții care se căsăpeau între ei pentru o fîșie de pămînt erau neamuri. De cele mai multe ori frați sau părinți, sau copii. Și dacă în Shakespeare fiul își ucidea tatăl de dragul coroanei, nu văd de ce la Ialta, în istoria contemporană, Roosevelt nu și-ar fi abandonat un aliat pentru interesele cardinale americane. Ialta nu e – cum crede Arthur Conte, cum cred mulți alții – dovada slăbiciunilor omenești ale marilor conducători de popoare. E dovada slăbiciunilor date de politică. La Ialta n-au pierdut nici Stalin, nici Churchill, nici Roosevelt. Au pierdut cei ce n-aveau suficiente divizii pentru ca marii oameni politici de acolo să țină cont de e. Exemplul polonezilor rămîne elocvent. Pentru Polonia, se declanșase războiul mondial. Dar și această declanșare nu trebuie văzută în termenii întîmplărilor de pe ulița noastră. Adică a unei bruște deșteptări a compasiunii britanicilor față de bieții polonezi. Intrarea Angliei în război e determinată de conștiința intereselor primejduite de către Hitler. Cîtă vreme Anglia a crezut că poate negocia cu monstru fără a-și pune în pericol interesele a făcut-o fără complexe. Cînd și-a dat seama că Hitler se întinde mai mult decît îi e plapuma, că interesele a făcut-o fără complexe. Cînd și-a dat seama că Hitler se întinde mai mult decît îi e plapuma, că interesele britanice sunt amenințate, Anglia a declarat război Germaniei. Nu de dragul Poloniei, ci de dragul ei. Acum însă, spre sfîrșitul războiului, altele erau interesele Marii Britanii. Și de dragul acestor interese, Churchill n-a ezitat o clipă în a-i sacrifica pe amicii polonezi.
Ce se poate învăța de aici? O zicală românească spune, la un moment dat, cu amar: Să te ferească Dumnezeu să ajungi la mîna altuia! O zicală cum nu se poate mai exactă pentru o țară mici într-o lume precum cea de azi. Să te ferească Dumnezeu să ajungi, ca țară, la mîna marilor puteri! Nici adevărul, nici dreptatea, nici prietenia, nici rudenia nu-ți vor fi de folos. Te vor sacrifica fără să clipească. Pentru interesele lor mai mult sau mai puțin meschine!