Editorial publicat în Evenimentul zilei nr. 185, anul II, miercuri, 3 februarie 1993, la rubrica „Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu“
E de necontestat că, în recentul moment exploziv de pe Dunăre, forţele politice româneşti au dovedit o excepţională maturitate. Și nu un partid, ci toate. Întîia oară, după decembrie 1989, într-o problemă politică majoră s-a înregistrat în România un consens. În România, pe care mulți, atît pe plan intern, cît şi pe plan extern, o plîng că e sfîşiată de lupte interne. În România, pe care mulţi o consideră lipsită de o clasă politică lucidă. Dl Ion Iliescu şi-a făcut un stindard din a vorbi, mereu și pretutindeni, despre necesitatea unui consens naţional. De cîte ori a avut prilejul, domnia sa s-a plîns că opoziția se aşază în calea acestei mult rîvnite unanimități. Domnul preşedinte n-a înţeles însă două lucruri. Primul: consensul național nu se creează în toate problemele. Imensa majoritate a problemelor interne şi externe sînt controversabile din punct de vedere al soluțiilor politice. Disputa din jurul acestora din urmă rămîne o componentă fundamentală a democrației. E normal ca opoziția să critice soluţiile Puterii, avansînd propriile soluţii. Al doilea: consensul naţional nu se realizează nici la chemarea dlui Ion Iliescu, nici la cea a dlui Comeliu Coposu. Consensul național nu se realizează la chemarea nimănui. (nu se realizează la chemarea cuiva anume) Aceasta pentru că mult doritul consens vizează întotdeauna probleme de interes vital pentru destinele ţării. Și cînd apare un asemenea moment, consensul se realizează de la sine. Riscul implicării noastre într-un război balcanic a reprezentat un pericol pentru însăşi ființa noastră naţională. Simţindu-l instinctiv, dincolo de partide, dincolo de interese de moment, simțindu-l ca români, liderii formațiunilor politice au fost unanimi în a îndemna la cumpătare din partea noastră. Fără să o ceară măcar, Puterea s-a văzut sprijinită în politica sa prudentă, realistă faţă de violarea embargoului de către navele sîrbeşti.
E aceasta una dintre lecțiile pe care le putem desprinde din recenta desfăşurare a evenimentelor de pe Dunăre. O lecție care ar trebui să-i călăuzească pe toți cei care, pe plan intern sau extern, fac aprecieri asupra maturităţii politice a românilor. O altă lecție se referă la nostalgia unora după epoca Ceauşescu. Naţionalist-comuniştii au făcut mare caz de faptul că democrația instalată după 22 decembrie 1989 n-ar fi capabilă să apere interesele naţionale aşa cum a făcut-o, spun ei, fostul secretar general. Sub acest semn, naţionalist-comuniştii n-au încetat a face elogiul politicii înţelepte a lui Nicolae Ceauşescu. Poziţia forţelor politice româneşti în recentul moment de criză ne-a dovedit însă că această înţelepciune nu e apanajul genialului conducător. Şi fără fostul secretar general în fruntea ţării, românii s-au descurcat binişor. Oamenii aduşi în prim-planul vieţii politice de către democraţie au dovedit că ştiu să răspundă exact întrebărilor puse României de dinamica vieții internaţionale. În reacţia politicienilor la provocarea de pe Dunăre s-a văzut, de asemenea, şi un lucru pe care-l ştiam cu toții. Şi anume că patriotismul nu-i apanajul celor ce se bat cu pumnul în piept, la orice oră din zi şi din noapte, că reprezintă interesele noastre naționale. Aceste interese s-au dovedit a fi o preocupare majoră pentru toți oamenii politici ai momentului. Inclusiv pentru toţi cei din opoziție. Ne amintim cu toţii că aceştia au fost acuzați în zeci de rînduri că pun interesele țării în plan secund față de interesele Occidentului. N-au fost puține declarațiile potrivit cărora politicieni precum dnii Corneliu Coposu, Emil Constantinescu, Dinu Patriciu, Petre Roman sînt vînduți americanilor. Iată însă că, în recenta situație de criză, personalitățile din opoziţie au criticat Occidentul că vrea să scoată castanele din foc cu mîna noastră. „Vînduții americanilor“ n-au pregetat să pledeze pentru ca România
să-şi vadă, înainte de toate, de propriile interese.
Consecinţă a dezbaterilor furtunoase care au avut loc ieri în Camera Deputaţilor, Parlamentul României urmează să adopte o declarație referitoare la situația social-politică din Republica Moldova. De la tribună s-au auzit unele voci îndemnînd la o condamnare de către România a politicii duse de preşedintele Mircea Snegur. O asemenea poziţie mi se pare riscantă în condițiile actuale. Ea n-ar face decît să întărească forţele românofobe de dincolo de Prut. În actuala conjunctură, o asemenea poziţie ar deservi idealul unirii. Să sperăm că realismul dovedit de forţele noastre politice în ce priveşte situaţia de pe Dunăre îşi va spune, şi în acest caz, cuvîntul.
