Pe post de ucenici ai Mîntuitorului

Un partid important s-a angajat cu toate motoarele în bătălia pentru alegerile locale.

Echipa de campanie a distribuit pe întreaga suprafață locuită a județului un afiș inspirat din Cina cea de Taină. Locul ucenicilor a fost luat de candidații partidului la primăriile din localitățile mai acătării. Masa la care stau pretendenții e dinadins sărăcă­cioasă, dat fiind că ei reprezintă o formațiune socialistă. Pe post de Iisus Hristos se uită în dreapta și-n stînga, pentru a-l găbji pe Iuda, însuși președintele partidului.

Oricît se străduie, nu reușește să-l descopere.

Nici n-are cum.

Nimeni dintre candidați n-a vrut să fie Iuda.

Astfel că la Cina cea de Taină din județ sînt doar unsprezece apostoli.

Fără ca Patriarhia să aibă vreo obiecție.

Pești vii

Raionul Pescărie e o împrejmuire de tarabe cu pești risipiți artistic pe straturi de gheață ninsă.

În mijloc, asemenea unui comandant de oști apărat de legătura de care de luptă, vînzătorul, un zdrahon cu șorț de piele și cizme înalte, din cauciuc, ia peștele arătat de cumpărător cu degetul, îl aruncă într-o pungă, strînge punga la gît prin răsucire și o trân­tește pe cîntar.

Coada e de un fel aparte.

S-a încropit și s-a alcătuit de jur împrejurul tarabelor cu pești.

Un tînăr cu bască tip Guevara și bicepși jucîndu-i descurajant sub tricoul pe care scrie Sunt ăl mai tare din lume! o face vacă pe o doamnă care s-a băgat prin față fără să-și dea seama, deoa­rece e mioapă. Doamna îi răspunde printr-o privire languroasă, aruncată de sub pălăria înzestrată cu două cordeluțe. N-a înțeles ce-a zis tînărul. E convinsă însă că i-a făcut un compliment.

Asta îl enervează și mai tare pe vlăjgan, care se uită în jur căutînd disperat un pretext ca să se ia cu cineva la bătaie.

Pe latura din stînga a așezămîntului se înalță un șir de acvarii lipite unul de altul, ca blocurile dintr-un cvartal muncitoresc.

Peștii se mișcă de la un perete la celălalt, într-un du-te-vino continuu. Caută ceva de care nici ei nu sînt prea siguri c-ar exis­ta. Din cînd în cînd, cîte unul cască botul spre privitorii care, la rîndu-le, îi fac prietenește cu mîna, deși el nu recunoaște salutul lumii europenizate.

Pe acvarii scrie chiar așa:

Pești vii.

Să nu se creadă cumva că alcătuirile care se fîțîie de colo pînă colo sînt moarte!

Colind de tip nou

În tramvai, obișnuita aglomerație.

Afară ninge pe rupte.

Înăuntru e cald.

Miroase a sudoare și a haine ude.

Aerul pare din clăbuci de săpun.

Un ins care se duce la gară și e nespus de încîntat la gîndul că merge cu tramvaiul s-a trîntit în spatele vagonului, pe cutia care precizează înfricoșător:

Pericol de electrocutare: 750 V.

Un avertisment pe care nimeni nu-l ia în seamă din ziua cînd, desfăcîndu-se din încheieturi placa uriașă, care ținea ascunși cei 750 V necesari electrocutării, întreg vagonul descoperi că anunțul mințea cu nerușinare:

Sub tabla boțită clipeau pașnic, într-un gol plin de praf și păianjeni, patru becuri amărîte de 15 wați.

Insul care riscă să fie electrocutat zbiară la prietenul așezat la celălalt capăt, pe scaunul rezervat persoanelor însărcinate:

— Bă, ai mîncat azi?!

— Nu! – răcnește prompt acela, fără să se întoarcă și chiar fără să se întrerupă o clipă din lectura ziarului și, prin asta, speriind o femeie uscățivă, cu ciorapi trei sferturi, care stă ca pe ghimpi, pentru că n-are bilet.

Un bătrîn înalt, cu un cap lunguieț pe un gît subțire și țeapăn, de seamănă cu o feștilă, declară de îndată ce s-a văzut urcat în tramvai:

— Dă-i călcîie, înainte!

Bodogăneala lui se pierde în hărmălaia din interior. Bătrînul a luat-o metodic spre ușa din față, îmbrîncind cîțiva elevi cu ghioz­danul în spinare. Chiulesc de la ore și sînt tare mîndri de asta.

Îl mai auzi abia peste vreun sfert de ceas, cînd izbucnește, supărat foc:

— Calul nu-i animal, domnule, omul e animal!

Întreg vagonul se întoarce spre ușa din mijloc. Aplecată peste scară, o bătrînă săracă, în galoși, fără ciorapi, vomită icnind, spri­jinită de ginere și fiică-sa. În răstimpuri, bătînd aerul cu mîinile, bătrîna se înconvoaie dureros:

— Am să mor, am să mor, maică!

Netulburat, tramvaiul merge mai departe.

La o stație de pe parcurs, se ivesc doi colindători. Unul – la un capăt al vagonului, altul – la celălalt. Sunt niște băiețași murdari, cu priviri șirete, în treninguri pătate de magiun. Picioarele goale le sînt vîrîte în galoși cu talpa dezlipită. Pe cap poartă un fes de lînă, împletit în casă. Stau o clipă, cumpănind parcă milostivenia din suflete, dar și mărunțișul de prin buzunare, apoi, făcîndu-și semn, încep să zbiere un colind adaptat la dinamica societății socialiste:

„Frunză verde bob năut

Noi vrem pace pe pămînt.

Noi vrem blocuri de beton

Nu bombe cu neutron.

Frunză verde de piper

Să trăiască dom’ șofer.

Că ne-a dus motorizat

Și nu ne-a accidentat.“

Versurile se pierd în zdrăngăneala tramvaiului, în înjurăturile celor care au dat unii peste alții, în sfatul binevoitor al casieriței, de a avansa mai în față, că e oameni pe scară.

De fapt, nu colindul contează, ci sfîrșitul lui.

Aproape smulgîndu-și fesurile din cap, cei doi o iau unul spre altul, împărțind „Mulți ani!“ în dreapta și-n stînga, cu generozi­tate, întrucît de așa ceva nu duc lipsă.

După ce se întîlnesc în mijlocul vagonului, coboară la prima stație, unde stau o clipă, în așteptarea altui tramvai, dar și ca să-și numere banii.

Decizie

Prin decizie a Ministerului Culturii s-a închis Muzeul Satului din Miroși Gară. Alcătuit din mai multe case risipite pe cîteva hectare din marginea pădurii, muzeul fusese inaugurat cu prile­jul vizitei în zonă a lui Nicolae Ceaușescu, fără Tovarășa, rămasă acasă pentru că avea de pus murături pentru iarnă.

La Muzeul Satului, Conducătorul a stat de vorbă, mai mult decît prevedea Programul, cu o bătrînă care torcea (în realitate, o actri­ță de la Național, specializată în roluri de bunică) și a băut apă limpede, scoasă cu ciutura de însuși prim-secretarul Comitetului Județean de Partid.

Pentru orice eventualitate, apa i-a fost turnată în ciutură de o echipă a Securității, plasată de cîteva zile pe fundul fîntînii.

Cum apa era rece ca gheața, echipa a încălzit-o în prealabil, ca să nu răgușească Iubitul Conducător.

Muzeul a fost închis după ce paznicul Muzeului a fost prins închiriind căsuțele pentru sex cu ora.

Nu s-ar fi aflat niciodată asta, dat fiind că paznicul era deosebit de sever în respectarea intervalului orar primit de fiecare pereche, dacă doi inși din București n-ar fi fost loviți de nenorocirea numită Penis captivus.

Descoperire cu mister

Pregătind o musaca, de care i se făcuse brusc poftă, Camelușa Păvălucă, din Bălțata de Mijloc, descoperi într-un cartof mai mă­ricel semnul Crucii.

Maică-sa venise de la serviciu dărîmată pur și simplu. Lucra la un ghișeu de închiriat DVD-uri cu filme, deschis în holul supermarketului din Centrul Orașului.

Pînă spre sfîrșitul programului, fusese totul în regulă. Băuse o cafea cu fetele de la Pui fripți la rotisor, care profitau de faptul că nu li se adusese materie primă în dimineața acelei zile, discu­tase cu o clientă despre un guler de lînă care nu-i ieșea la împletit și glumise cu patronul, un tip pe care-l lăsase de curînd nevastă-sa și, drept urmare, simțea nevoia să fie curtenitor cu toate femeile întîlnite în cale.

Cînd mai avea vreo zece minute pînă să plece acasă, se po­meni cu un tip care închiriase un DVD cu Titanicul lui Leonardo Di Caprio. Venise să dea DVD-ul înapoi, deși îl luase pentru o săptămînă, furios că în film Titanicul se scufundă. Din hoți, escroci și bandiți nu-i mai scotea pe cei de la ghișeul de închirieri, pentru că – striga el, să-l audă tot supermarketul – falsificau acțiunea filmului, făcînd ca Titanicul să se scufunde.

— Bandiților! – o amenința el cu pumnul pe mama Camelușei –, ați umblat la film, făcîndu-l trist, ca să ne pierdem noi, poporul, orice speranță de mai bine.

Nici ea, nici proprietarul ghișeului, chemat de acasă de casierițele supermarketului, nu reușiră să-l convingă că Titanicul se scufundase nu numai în film, dar și în realitate.

Culmea e că se găsiră vreo cîțiva inși din supermarket care-i dădură dreptate tipului, zicînd că în filmul adevărat Titanicul nu pățea nimic și că așa sînt ăștia, niște ciocoi și niște mincinoși.

Pe drumul spre casă se ținu de ea un țigan care voia să-i vîre pe gît un ied descris ca fiind un cîine de rasă.

— Uite, nu mușcă! – zicea țiganul, vîrîndu-și degetul în gura iedului.

— N-am nevoie de nici un cîine! – reacționă ea la întîmplare, doar pentru a scăpa de țigan –, ce să fac cu el, să-l tai și să-l mănînc?!

Țiganul nu se descurajă deloc.

— Bine! – răspunse el dîndu-se și mai aproape de mama Camelușei, atît de aproape că aceasta se temu o clipă să n-o vio­leze –, dar un ied nu cumperi?!

Cînd îi spuse Camelușa de crucea din cartof, maică-sa izbucni în plîns:

— Sînt sigură că o să te măriți cu un om bogat de la București. O să te țină ca pe o cucoană, iar nouă o să ne vîre centrală de încălzit, că ne-am săturat de plătit factura.

Camelușa – mai-mai să leșine de emoție.

Florica Durbală, cea mai bună prietenă a ei, întoarsă de curînd de la București, unde încercase zadarnic să-i facă un copil unuia dintre cei mai vînați burlaci din țară, avea unele îndoieli:

— Ia, dă-mi cartoful!

Camelușa l-a scos din poșetă, unde-l ținea, alături de cutiuța cu pudră, și i l-a întins.

Nu fără o strîngere de inimă. Dacă-l scapă pe jos?! Crucea din cartof se putea rostogoli pe podelele pline de praf, pîngărindu-se pentru totdeauna. Florica îl luă, îl întoarse pe toate părțile, dădu să muște din el, în glumă, firește, și-i arătă cu unghia a cărei ojă se spărsese:

— Vezi cum e crucea? E cu curu-n sus!

Florica vorbea neaoș.

După eșecul cu măritatul, voise să se facă curvă.

Nu-i ieșise nici asta.

Rămăsese însă cu obiceiul de a spune lucrurile fără ocolișuri.

— Asta înseamnă că va trebui să treci mai întîi printr-o încercare. Omul e însurat și nevastă-sa îl are la mînă cu o afacere.

Mai potolită, Camelușa s-a apucat de Bacalaureat. A pus însă cartoful în dulăpiorul cu cosmetice, din baie, între o iconiță a Maicii Domnului și o luminare rămasă de la Înviere, și urmărește seară de seară emisiunile de business, ca să vadă cu cine se va mărita.

Construcție

De la poartă pînă la clădire se întinde o alee pavată cu marmu­ră, însoțită pe întreg parcursul de fîntîni arteziene cîntătoare.

Totul a costat peste zece miliarde de lei.

Poarta însăși e monumentală.

Doi îngeri de marmură, postați la cinci metri unul de altul, își unesc mîinile pentru a imagina un arc de triumf pe sub care ur­mează să treacă, la zvîcnirea porților în lături, automobilul direc­torului general.

Clădirea instituției a rămas însă mai departe o dărăpănătură.

N-au mai ajuns banii și pentru refacerea ei.

Cel cu anunțul

Virgil Marinescu, fost ofițer al Armatei Române, dintre cei făcuți pe puncte, ocupă un apartament la parterul blocului de zece etaje din Drumul Taberei. Apartamentul primit, pe vremuri, de la Ministerul Forțelor Armate, s-a nimerit să fie la parter absolut întîmplător.

Totuși, din afacerea asta, Virgil Marinescu, actualmente pensionar, a tras o concluzie mai mult decît senzațională:

A locui la parter îți dă o superioritate indiscutabilă față de cei care locuiesc în apartamentele de la etajul unu în sus.

Drept urmare, Virgil Marinescu, lipsit de programul zilnic de la Armată, care făcea ca orele să treacă aproape fără să-și dea seama, s-a consacrat reglementării severe a vieții din bloc. Parterul măgăoaiei de zece etaje plesnește de afișele scrise de el pînă noaptea tîrziu, la lumina unei lămpi de birou de 100 de wați. Prin ele sunt supuse unor implacabile norme de viață și activitate:

Folosirea ușii de la intrare, bătutul covoarelor, programul becului din hol (zbătîndu-se să supraviețuiască, în ciuda filamentului uzat), starea scărilor, succesiunea onomasticilor, locurile inter­zise pipăitului erotic, preșul din fața ușii (o bucată dintr-un covor aruncat la gunoi).

Pe dreapta, cum intri, deasupra panoului cu siguranțe, tronea­ză ditamai cartonul:

„Ajutați blocul!

Rugăm pe toți proprietarii să supravegheze și să desco­pere nenorocitura de animal care distruge ușile lifturilor și ne va obliga să punem uși metalice, care ne vor costa o sută de milioane.

De asemenea, vă rugăm să descoperiți cine sparge siste­matic oglinzi.

Altfel, din bloc în București ne transformăm în șatră pe cîmp.

Administrația“

Peste semnătură a fost aplicată o ștampilă.

Sub panoul (cu geam) al listei de întreținere, se lăfăie un anunț, de fapt, ce mai încolo și-ncoace, o Ordonanță trasă la imprimantă:

„Între orele 23:30-6:30 rugăm ca rîgîielile, pîrțurile, gemetele, scrîșnetele, palmele pe fese, țipetele de orice na­tură sexuală (casnică sau electrocasnică) să se desfășoare la modul cel mai silențios cu putință pentru a nu deranja vecinii care încearcă să doarmă.

Vă mulțumim!“

Pe ușa blocului, care nu se mai poate închide de cînd cineva a vrut s-o scoată din țîțîni, ca s-o fure și s-o dea la fier vechi, e lipit un soi de bilețel:

„— Ai scos televizorul din priză?

– Ai închis fereastra?

— Ai stins lumina?

— Ai închis ușa cu cheia?

Atunci poți pleca liniștit de acasă.“

Din nimerirea sa la parter, Virgil Marinescu a tras și concluzia că e purtătorul de cuvînt al blocului. Așa și nu altfel se explică un text apărut la Avizier cu ocazia zilei de 8 Martie:

„Stimate doamne,

Lumea întreagă vă sărbătorește în Ziua de 8 Martie ca ființă de bază a familiei în educarea copiilor și pentru dez­voltarea națiunii.

Vă sărbătorim și noi, dorindu-vă tot binele din lume.

Cu stimă și respect,

Vă sărută mîna

Toți domnii din Bloc.“

Puradei

Între cele două bulevarde se întinde o străduță mărginită de construcții amestecate:

Prăvălii cu un singur cat, deschise în foste case de funcționari, blocuri de patru etaje, ridicate în anii interbelici, garaje luxoase, cocioabe stînd să cadă pe ele însele, cîte o vilă plantată într-un spațiu atît de îngust că pare așezată acolo cu macaraua.

La ambele capete ale străduței, un anunț de sub plăcuța cu numele arterei avertizează fără echivoc:

„Strict interzis tăiatul lemnelor pe străzi între 15 și 17.“

În cămăruța administratorului de bloc, o locatară a amenajat o dugheană cu produse alimentare, unelte de gospodărie și pra­furi pentru animale mici. Spațiul e revendicat însă și de un arab. Care arab poartă acum un dialog contradictoriu cu proprietara. La fereastra clădirii de peste drum, un bărbat în maiou, cu o meșă napoleoniană căzută pe frunte, scutură energic o cîrpă. Firma de pompe funebre Moarte plăcută! stă față-n față cu firma concu­rentă Raiul pentru toți! Deși numele diferă, sicriele scoase pe trotuar în chip publicitar sînt la fel.

De sus, de la un balcon obscur, curge direct în stradă, țîrîind bacovian, apa cu care s-au spălat podelele de ciment.

Cîteva coșmelii înconjoară o curte în noroiul căreia grohăie fericiți cîțiva porci costelivi, cu ochi înguști și răi.

Trece din cînd în cînd cîte o mașină în viteză, ca și cum ar fi nimerit pe aici din greșeală.

De fiecare dată, puradei în pielea goală, plini de muci, se lipesc de gard și pufnesc în plîns la vederea ei.