Te aştept în fiecare gară, / Dacă se va întâmpla să urci? / Dintr-un buchet întristat de recruţi, / Dintr-o sală de aşteptare / Luminată ieftin, / Dintr-o cutie de chibrituri / Uitată pe peron, / Dintr-o amintire carnală a mea, / Te-aştept să mă ajungi / Din urmă. / În fiecare gară, / În fiecare trecere pe la uşa cuşetei / În care nu dorm, / În fiecare tresărire a osiei vagonului, / Te-aştept să mă ajungi din urmă. /
Pe scaunele așezate de o parte și de alta a vagonului de metrou toată lumea citește revista 22, publicația intelectualilor de elită din România. Dacă ai sub braț revista, ținută astfel încît să se vadă că-i vorba de 22 și nu de Dincolo de chiloți, beneficiezi de privirile admirative ale unor intelectuale gen scînduri de călcat mergătoare. În mijlocul vagonului, spînzurat de inel stă proțăpit un ins din provincie, întîia oară în viața lui la întîlnirea cu metroul. Nu s-a așezat pe scaun, deși locuri sînt multe libere: Se teme să nu treacă de stația Romană fără să-și dea seama.
Cam la toate hotelurile din străinătate, procedurile standard sînt aceleaşi, cum se întîmplă, de exemplu, la lansarea unui robot în direcţia planetei Marte. De această dată, robotul nu e o maşinărie schiţînd un omuleţ abstract, asemenea picturilor care profeţesc toaleta publică din împrejurimi, ci un om concret, un om în carne şi oase. Omul eşti tu, abia coborît din taxi şi năucit de efortul intelectual depus pentru a stabili dacă şoferul te-a tras sau nu pe sfoară. Ca în multe alte cazuri din viaţă, nu vei afla niciodată adevărul.
Am început cu entuziasm micro-romanul lui Bohumil Hrabal Bambini di Praga. Pe autor mi-l amintesc din capodopera Toba spartă, citită înainte de 1989, din care am reţinut zicerea: Nu se poate trăi fără o gaură-n cap. Mă dăduse gata atunci mecanismul umorului cehesc, tipic acestui popor în stare să se amuze şi în faţa unei cotropiri străine. Esenţa mecanismului de tip Haşek e dată de pălăvrăgeala personajelor. Un fapt, fie el minor, scapără în personalitatea flecarului amintirea unei istorioare vesele: Mecanismul Madelenei proustiene citit pe dos.
Romanul "Delirul" a fost publicat iniţial într-un tiraj de 35.000 de exemplare. Apoi a fost suplimentat cu alte 90.000 de exemplare. La începutul anilor '90, Ion Cristoiu a reeditat romanul "Delirul" eliminând capitolul despre Ceauşescu pe care l-a înlocuit cu un altul despre Stalin din manuscrisul autorului, păstrat de familie. Jurnalul Naţional: Domnule Ion Cristoiu, de romanul "Delirul" sunteţi legat personal mai mult decât oricare alt critic al operelor lui Marin Preda...
chiar mai departe, se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece râul peste podul bătrân de lemn, acoperit cu şindrilă mucegăită, spintecă satul Jidoviţa şi aleargă spre Bistriţa, unde se pierde în cealaltă şosea naţională care coboară din Bucovina prin trecătoarea Bârgăului. Lăsând Jidoviţa, drumul urcă întâi anevoie până ce-şi face loc printre dealurile strâmtorate, pe urmă însă înaintează vesel, neted, mai ascunzându-se printre fagii tineri ai Pădurii Domneşti, mai poposind puţin la Cişmeaua Mortului, unde picură veşnic apă de izvor răcoritoare, apoi coteşte brusc pe sub Râpele Dracului, ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline.
O camionetă rablagită cu un cauciuc peticit îşi vede de drum pe banda întîi a şoselei. De-a latul, un anunţ pictat cu litere roşii: Vînd pămînt pe Lună!!! Telefoane: Sînt date un număr de mobil şi unul de fix. * Gelu Bolobeică îşi are vila în Cartierul rezidenţial. Arborii de pe marginile străzilor și din părculeţe fac un zid tare, de neclintit împotriva zgomotelor barbare ale Marelui Oraş. Nu sînt blocuri, magazine, spaţii de joacă. Locatarii sînt, în general, oameni în vîrstă. Pentru că lipsesc copiii, cartierul pare mai degrabă o staţiune de viligiatură de lux decît o aglomerare de case în Bucureştii democraţiei tranzacționiste.
Într-un text publicistic seducător, republicat apoi în volumul Viaţa ca o pradă, Marin Preda istorisea, nu fără veselia sa moromeţiană, o întîmplare petrecută în călătoria de documentare în RFG. La una dintre întîlnirile cu scriitorii germani i-a atras atenția o cuconiţă care intervenea cînd ți-era lumea mai dragă cu o întrebare agasantă: Connaissez – vous Günter Grass? Atît de tare i-a pisat tipa cu această provocare încît – zicea hîtru Marin Preda – deşi după atîta publicitate, i se urîse de Günter Grass, la întoarcerea acasă, scos din sărite, s-a apucat să-l citească pe scriitorul german autorul Tobei de tinichea.
Am reluat lectura la Stenogramele Consiliului de miniștri din tipul Guvernării Ion Antonescu. Sînt la volumul IV, perioada din septembrie 1941 pînă în ianuarie 1942. Observ și notez în vederea unor note mai ample: a. Teoria Mareșalului că o lege trebuie să fie cît mai concisă. Regulamentul de funcționare, venit ulterior, concretizează fiecare articol. Cînd ministrul de Interne îi prezintă în Consiliul de miniștri Legea poliției, Mareșalul tresare supărat la marele volum care e legea. El menționează că o lege e cu atît mai favorabilă infractorilor cu cît e mai stufoasă.
A revoluţionat jurnalismul românesc cu primele mari publicaţii de presă din România postdecembristă. Flerul lui înnăscut de gazetar i-a adus nu doar tiraje ameţitoare, ci şi o notorietate greu de egalat. Jurnalist de şcoală veche, curajos în declaraţii şi adesea controversat, şi-a păstrat libertatea de a se situa mereu în răspăr cu restul presei. Editorialele pe care le semnează şi analizele politice de pe micul ecran au făcut din el un personaj de linia întâi