Cam la toate hotelurile din străinătate, procedurile standard sînt aceleaşi, cum se întîmplă, de exemplu, la lansarea unui robot în direcţia planetei Marte. De această dată, robotul nu e o maşinărie schiţînd un omuleţ abstract, asemenea picturilor care profeţesc toaleta publică din împrejurimi, ci un om concret, un om în carne şi oase. Omul eşti tu, abia coborît din taxi şi năucit de efortul intelectual depus pentru a stabili dacă şoferul te-a tras sau nu pe sfoară.
Ca în multe alte cazuri din viaţă, nu vei afla niciodată adevărul.
Ar presupune să te întorci la aeroport, să iei acelaşi taxi, să angajezi pe drum aceeaşi conversaţie searbădă.
La toate recepţiile de hotel din viaţa mea de călător, prima imagine întîlnită după deschiderea uşii a fost aceasta:
O tipă cu năsucul cufundat în hîrtii.
La ce lucrează respectiva nu vei şti niciodată. Încercînd să dezleg enigma, am ajuns la concluzia că, de fapt, tipa nu lucrează la nimic. Stă pur şi simplu cu năsucul în hîrtii, pentru că aşa cer manualele dedicate vieţii şi activităţii recepţionerilor. Sau, poate, mai ştii? respectivele vor să-şi scoată în evidenţă avangarda frumuseţii lor răpitoare: năsucul! Că e aşa o dovedeşte reacţia tipei în clipa cînd dai să deschizi gura. Din hîrtii se ridică, împreună cu năsucul, o pereche de ochi vioi, prolog la un dialog agreabil. De unde ştie respectiva că-n faţa ei stă un client gata să zică Hello! cum l-a cicălit să zică „Învăţaţi engleza fără profesor“, Capitolul La Hotel?
Cum de unde știe?
Se preface doar că lucrează. Şi asta pentru ca tu, client, să te simţi binevenit din prima clipă. De aici încolo, treburile merg mai simplu decît te-ai fi aşteptat. Ciugulind tasta calculatorului cu degeţelele-i cosmetizate, juna te identifică, te pune să completezi un formular asupra căruia tu te apleci cu seriozitate maximă, ca şi cum ar fi probă la examenul de Bacalaureat, ţi-l ia fără să se uite pe el, deşi puteai să scrii pe hîrtie cu caractere de tipar, NASOALO! şi-ţi dă un plic care ascunde cheia tip cartelă. Cînd degetele tale au atins plicul, pe buzele domnişoarei înfloreşte un zîmbet. E un zîmbet automat, declanşat de un dispozitiv implantat în burtică la simpla atingere a hîrtiei de mîna ta.
De regulă, tipa îţi spune unde e liftul, cum ajungi la el şi la ce etaje opreşte. Deşi spui, da, am înțeles! pînă-l nimereşti, trece vreun sfert de oră, căruia i se adaugă încă cinci minute pentru a dibui butonul care să te ducă în sus, la etaj, şi nu în jos, în Parcare. După ce te-ai chinuit să deschizi uşa, dat fiind că legendara cartelă nu-ţi e de nici un folos, îţi aşezi bagajul de mînă în mijlocul încăperii şi te pui pe aşteptat.
– Cling! face soneria, plină de viaţă, optimistă, ca orice maşinărie din Occident, care ştie că vine cineva s-o repare de cum dă semne că are guturai.
În cameră, intră boy-ul cu bagajele!
Urmează, aţi ghicit, momentul de răscruce al primei zile de hotel:
Datul bacşişului.
Am călătorit mult la viaţa mea. Am stat la numeroase hoteluri din mari oraşe ale lumii. Am fost locatar de o săptămînă înainte şi după decembrie 1989. Cu toate astea, momentul cu bacşişul îmi dă şi acum emoţiile unui bărbat pe cale de a-i spune întîia oară iubitei dacă nu vrea să se culce cu el. Pînă la anunţul făcut de sonerie, mă scotocesc temeinic prin buzunare în căutarea unei monezi de un euro. Ca orice ins din Est, de fiecare dată n-am decît hîrtii de cincizeci. Situaţia mă pune în încurcătură multilateral dezvoltată. Cum să-i dau o hîrtie de cincizeci, cerîndu-i restul? Mai întîi că nu ştiu cum se spune în engleză Păstrați un euro și daţi-mi restul la cincizeci. Drept pentru care apuc servieta de mînă şi pornesc la scotocit în căutarea Ghidului de conversaţie româno-englez. Fireşte, Ghidul n-a prevăzut o asemenea situaţie unicat, împărtăşită de mine. Nu de alta, dar el a fost conceput pentru oameni normali. Salvarea stă în Dicţionarul româno-englez. Numai că respectivul e într-una din valize. Asta ar însemna să-i spun boyului să aştepte, să iau valiza, s-o descui, s-o răvăşesc pentru a da de Dicţionar, care Dicţionar se găseşte, ca de obicei, pe fundul valizei, să caut cuvintele, să le aşez pe hîrtie într-o propoziţie cît de cît corectă gramatical şi, cu propoziţia în dinţi, ca să nu-mi scape, să-i dau bancnota. Mi-ar lua vreo oră. Ce boy ar avea chef să stea lîngă mine timp de o oră pentru un amărît de un euro? Mai ales că, neştiind cum se zice în engleză la Aşteptaţi, vă dau imediat bacşişul! ar trebui să fie pervers ca să rămînă de lemn Tănase acolo, în mijlocul încăperii fără un motiv.
Și astfel, se explică de ce n-am dat pînă acum bacşiş nici unui boy la hotelurile din străinătate.