„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

E strict interzisă aducerea lumînărilor de acasă!

O camionetă rablagită cu un cauciuc peticit îşi vede de drum pe banda întîi a şoselei. De-a latul, un anunţ pictat cu litere roşii:
Vînd pămînt pe Lună!!!

Telefoane:
Sînt date un număr de mobil şi unul de fix.

*

Gelu Bolobeică îşi are vila în Cartierul rezidenţial. Arborii de pe marginile străzilor și din părculeţe fac un zid tare, de neclintit împotriva zgomotelor barbare ale Marelui Oraş. Nu sînt blocuri, magazine, spaţii de joacă. Locatarii sînt, în general, oameni în vîrstă. Pentru că lipsesc copiii, cartierul pare mai degrabă o staţiune de viligiatură de lux decît o aglomerare de case în Bucureştii democraţiei tranzacționiste.

Nu trebuie să apeşi pe butonul vreunei sonerii sau, Doamne fereşte!, să baţi în poarta de metal, înaltă ca şi gardul, de vreo doi metri. E suficient să te opreşti în faţa porţii mici, pietonale. De undeva dinăuntru, cei de la Securitatea complexului (Gelu Bolobeică are şi piscină sub pămînt, garaj din care automobilul iese singur, chemat prin telecomandă, ca bidiviul muşchetarului din grajd), te-au reperat. Tocmai cînd te pregăteşti să suni pe cineva dinăuntru, pentru că nu vezi nici un intrument de anunţare, portiţa se deschide şi un domn cu umbrelă iese în stradă şi te invită înăuntru.

Străbaţi o alee cu pietriş, care-ţi face paşii scrîşniţi, treci pe lîngă cuşca unui dulău pe care nu-l vezi, faci la dreapta, apoi la stînga, şi ajungi într-un living cu canapele de piele joase, respirînd aerul sever al unei săli de aşteptare într-o importantă instituţie a statului. Prin uşa larg deschisă se vede terasa şi după terasă, ca şi cum ar continua, lacul artificial, amenajat special de arhitecţi pentru a da complexului aerul unui aşezămînt liniştit.

La cîteva minute după ce te-ai aşezat îşi face apariţia un tip care, deşi te întreabă, ce serveşti? nu e ospătar.

Cînt ai terminat cafeaua şi te apuci să umbli cu privirile pe pereţi, îşi face apariţia cîinele lui Gigă Bolobeică, prefaţă la sosirea stăpînului.

Cîinele e alb, lăţoş, cu urechi clăpăuge şi botişor neastîmpărat.
Nu te lasă să-l mîngîi pe cap dacă n-ai aprobarea stăpînului.

*

O potecă de piatră duce la uşa bisericii străbătînd pajiştea destul de uşor, dat fiind că iarba nu-i mare. E tunsă săptămînal cu coasa de Paisie Vasile, paraclisierul.

La intrare, pe dreapta, bătut într-un par, acest anunţ:
Atenţie!
În această biserică este strict interzisă aducerea lumînărilor de casă.

Pentru neiniţiaţii într-ale bisericii, un avertisment aproape inexplicabil. De ce nu-i voie cu lumînări de acasă?! Cunoscătorii ar zîmbi subţire dînd cu ochii de el. Ei ştiu că fiecărei biserici i s-a repartizat o cotă de lumînări spre vînzare obligatorie. Pe motiv că lumînările cumpărate de la biserică au binecuvîntarea Patriarhiei, ele se dau la un preţ dublu decît lumînările din tîrg. Celor ce vin la biserică – bătrîni neputincioşi, femei sărmane – le vine greu să ia lumînări la un preţ atît de mare. Preferă să cumpere lumînări de la tarabele din Piaţă, mult mai ieftine şi – zic unii – chiar mai bune, şi să vină cu ele la slujbă, unde le aprind cu bricheta.
Furios că lumînările bisericii zac nevîndute, preotul a pus anunţul la intrare.

După două-trei slujbe în care l-au ascultat, cumpărînd lumînări de la biserică, enoriaşii au revenit la obiceiul dinainte:
Au început să aducă lumînări de acasă.

Preotul a trecut şi el la contra măsuri. Paisie Vasile, paraclisierul, se postează la uşă şi se interesează dacă n-ai cumva lumînări la tine. Prin sondaj cîte o babă e verificată prin buzunare, într-un stil amintind de cel de la intrarea în Casa Albă.

Nici formula asta n-a mers.
Fie că unele babe, care şi-aşa n-aveau ce face toată ziua, au născocit fel de fel de trucuri pentru a intra cu lumînări aduse de acasă, fie că unele s-au lăsat cu greu pipăite, invocînd – şi pe drept cuvînt – faptul că ele sînt femei cinstite, nu ca alea de la televizor.

Luînd exemplul altor preoţi, cel din orăşel a găsit pînă la urmă ac de cojocul contravenienţilor.
A anunţat la începutul slujbei următoare că lumînările care n-au binecuvîntarea Bisericii fac rău morţilor pentru care sînt aprinse. Mulţi dintre ei sînt în Purgatoriu şi în consecinţă, beneficiind de lumînări nesfinţite, vor avea probleme cu accesul în Rai.

*

Chiar în mijlocul scării, din treapta a cincea se ridică trunchiul unui măr, din păcate neroditor. A fost lăsat acolo de constructori, deoarece n-au reuşit să obţină acceptul Gărzii de Mediu ca să-l taie.