Minutul 160 Ajung la calea ferată. Cotesc la dreapta, în lungul ei. Minutul 161 Merg repede, în câmp. Gara nu se zăreşte încă. Aud un zgomot îndepărtat. Mi-e teamă să nu fie trenul. Întorc totuşi capul în urmă să mai privesc luna. Minutul 162 O clădire lângă linie. Crezusem că e gara. Dar se vede că nu-i decât un canton. Din fericire zgomotul a încetat. Nu era trenul. Mai am răgaz. Minutul 163 Desigur, ar fi idiot să pierd trenul. De aceea, mai bine să mă grăbesc. Minutul 164 Merg repede în lungul linei ferate. Minutul 165 Lumini palide în întuneric. În sfârşit, gara! Bine că am ajuns.
Președintele american va fi timp de o oră oaspetele României. Se ducea spre Beinjing, unde-l aștepta o întîlnire infernală cu președintele chinez. Consilierul pentru Afaceri Externe, cumpărat de compania Chevron, la rîndu-i mituită de oficialii români, i-a sugerat președintelui să răspundă pozitiv mesajelor de a face un popas pe meleagurile moldo-valahe. Președintele are rău de aterizare. De pe vremea tinereții sale, cînd era să se zdrobească de pistă cu o avionetă pilotată de un amic, a rămas cu spaima că aparatul s-ar putea desface în bucăți cînd roțile se vor lovi de bitumul pistei. De aceea nu-l încîntă ideea unei aterizări în plus pe acest traseu calculat de a avea o singură aterizare: La Beijing.
Rosh Hanikra din nordul Israelului, la frontiera cu Libanul, poate fi aşezată, pe scara exploatării turistice a sălbăticiei, între Grota de la Nerja, din Spania, şi Boca del Inferno, din Portugalia. De Peştera din Nerja, Rosh Hanikra se apropie prin posibilitatea oferită turiştilor de a pătrunde într-o cavernă mai mult sau mai puţin întunecoasă. De la Boca del Inferno, celebrul loc din Israel a luat marea. Ce este Rosh Hanikra? O peşteră săpată în malul stîncos al Mediteranei, alcătuită din mai multe grote, ce pot fi vizitate. Contra cost, desigur, că doar n-o să umbli pe gratis printr-o grotă întunecoasă! Intrarea: 6 dolari. Ca să ajungi la ceea ce ghidurile numesc grote sau caverne, trebuie să iei telefericul pentru a coborî pînă la nivelul mării. După ce mîncăm la inevitabilul restaurant (spun inevitabil, deoarece unde e o privelişte mai acătării, hop şi o maşinărie de vîndut de-ale gurii!), cumpărăm bilete şi ne aşezăm pe peron în aşteptarea telefericului.
Socotind că voi termina cîndva notele de călătorie în Turkmenistan, m-am apucat de o carte găsită în bibliotecă şi cumpărată nu ştiu cînd: Histoires des peuples de lʼex-URSS, du IXe siècle à nos jours, Perrin, 1993, (Istoria popoarelor din fosta URSS din secolul al IX-lea pînă azi ) de Henry Bogdan.Henry Bogdan mi -e cunoscut. Am citit de el Histoire des pays de lʼEst, des origines à nos jours, Perrin, 1992, destul de tendențioasă în privința României.
O Istorie a ţărilor socialiste, destul de tendenţioasă în privinţa României, capitolul despre noi deconspirînd antipatia ungurului care e autorul.
Ion Hangiu menţionează în volumul Panorama presei româneşti contemporane. Articole-program de ziare şi reviste (22 decembrie 1989 – decembrie 2005), că dintre numeroasele publicaţii înfiinţate în 1990 puţine, extrem e puţine mai apar şi azi: Dimineaţa, Cotidianul, Evenimentul zilei, Libertatea, Curierul naţional. E un semn clar al neaşezării din presa noastră postdecembristă. Un alt semn ne e dezvăluit de reproducerea de către autor a mai multor articole - program pentru acelaşi ziar.
Suntem în faţa unui alt aspect al neaşezării: prea desele mutaţii din spaţiul graficii, formatului, orientării, conţinutului şi, mai ales, colectivului redacţional.