Duminică s-au ținut în țară, în Capitală și la Radio, zeci de discursuri, toate lovind în Iuliu Maniu, în timp ce el a fost împiedecat, cu gaze lacrimogene, de a vorbi. A ataca din zece părți un om – orice păreri ar avea el – punîndu-i în sarcină mai mult decît merită și în același timp interzicîndu-i de a se apăra, este un act de lașitate care înalță pe cel atacat și înjosește pe atacatorii lui. Dacă prin ilegalități cineva mai poate încă birui, lașitatea n-a ridicat niciodată biruitori.
Mielu Cămărăşoiu a înscris la Tribunal Partidul celor care nu se prezintă la vot. Toţi cei care absentează de la scrutinul parlamentar trebuie consideraţi de îndată că au votat cu Partidul lui. Lucrurile s-au petrecut cam aşa: Conducerea a stabilit un anume candidat. La o săptămînă după, conducerea a fost dată jos. Noua conducere a desemnat un alt candidat. Fosta conducere a contestat la tribunal legalitatea noii conduceri. Procesul, care v-a dura vreo doi ani, n-a început.
La o braserie de pe Saint-Honoré, ospătăriţa ţine morţiş să-mi vorbească în englezeşte, deşi i-am cerut ceva în franceză. Face asta pentru a-şi dovedi că a reuşit să înveţe limba yankeilor. Asemenea tuturor celor care-şi fac o mîndrie din învăţarea unei limbi străine caută să spună în engleză cît mai multe propoziţii. Nu e singurul caz de acest fel întîlnit în Parisul din ultima vreme. Francezii, pînă mai ieri atît de mîndri de limba lor şi atît de nesuferiţi cu alte limbi, cu engleza, mai ales, se zbat să înveţe limba lui Shakespeare, care e, totuși, şi limba dirijorilor de trafic de pe aeroporturi.
Pentru a desluși condițiile de apariție ale articolului «Blestemata burghezie»?! publicat de Stelian Popescu în Universul din 17 februarie 1941, trebuie să văd în ce număr din Porunca Vremii a fost tipărită nota cu care polemizează directorul ziarului. Într-un soi de prefață e citat un text din Porunca Vremii, joi 12 a. c. Cum adică 12 a.c. - îmi spun? Porunca Vremii a mai apărut după Rebeliune? Internetul nu mă ajută. Porunca Vremii nu se bucură de prea multe amănunte.
Urmărit de obsesia scrisului şi a notorietăţii pe care ţi-o dă acesta, Ion Cristoiu s-a bucurat de primul succes chiar din banca de liceu, când a semnat în Revista Rebus. Dar, pe măsura împlinirii viselor de ziarist, au apărut şi nemulţumirea de sine şi dorul de a scrie cât mai multă proză. Marius Tucă: Domnule Cristoiu, aţi împlinit 60 de ani. Cum i-aţi împărţi? Cum ar fi împărţeala lor? I-aţi împărţi înainte şi după Revoluţie sau cum?