Pentru a desluși condițiile de apariție ale articolului «Blestemata burghezie»?! publicat de Stelian Popescu în Universul din 17 februarie 1941, trebuie să văd în ce număr din Porunca Vremii a fost tipărită nota cu care polemizează directorul ziarului. Într-un soi de prefață e citat un text din Porunca Vremii, joi 12 a. c. Cum adică 12 a.c. – îmi spun? Porunca Vremii a mai apărut după Rebeliune? Internetul nu mă ajută. Porunca Vremii nu se bucură de prea multe amănunte. Îl rog pe custodele de la BAR să caute la fișier dacă Porunca Vremii apare și în februarie 1941, după eșecul Rebeliunii. Dacă da, să-mi aducă și mie colecția. Sînt însă sigur că publicația a fost interzisă după Rebeliune.
N-a fost.
Custodele apare cu colecția ianuarie-martie 1941 sub braț.
Răsfoiesc în prezența lui, înfrigurat, colecția pe ianuarie 1941.
Cum a trecut publicația prin Rebeliune?
Ediția de miercuri, 22 ianuarie 1941, apărută marți, 21 ianuarie 1941, se mulțumește să redea Comunicatele oficiale despre Un atentat în contra unui ofițer german în București și Înlocuirea lui Petrovicescu la Interne cu Dumitru Popescu.
Următoarea ediție e datată duminică, 26 ianuarie 1941.
A apărut după reprimarea Legiunii, sîmbătă, 25 ianuarie 1941, ca toate ziarele, de altfel.
Publicația (proprietar Ilie Rădulescu) apare cu un titlu uriaș pe pagina întîi: Trăiască armata! și fotografiile lui Ion Antonescu și ale Regelui.
Dr. Ilie Rădulescu semnează articolul Trăiască armata! Legionarii rebeli sînt taxați drept „bandele de nemernici care au îndreptat pistoalele asasine împotriva Armatei, împotriva vrednicilor noștri ostași și bravilor ofițeri”, „inconștienți care au vrut să prăvălească țara în neant”, „bandele de borfași”, „hienele devastatoare scuipate de periferii”.
Asemenea multor publiciști de-ai Legiunii, Ilie Rădulescu pune Rebeliunea pe seama comuniștilor:
„Nu. Nebunia din zilele acestea de teroare sumbră, cu desmățul și cu tactica de luptă proprie armatei roșii, a fost opera strict comunistă. Cei care au tras în Armată nu pot fi decît evrei.”
Comentariul nu putea debuta altfel decît cu o cîntare adresată lui Ion Antonescu:
„O piatră grea mi s-a luat de pe inimă. La un pas numai de prăpastia în care stăm să alunecăm și în care puteau să se piardă libertatea și ființa noastră națională chiar, patria a fost salvată. Recunoștința țării se îndreaptă către generalul Antonescu și către scumpa noastră patrie”.
Un tic al propagandei legionare constă în evocarea lui Corneliu Zelea Codreanu. Pentru dr Ilie Rădulescu Căpitanul e un fel de Lenin pentru bolșevici. Dat fiind că e mort, taberele în conflict se reportează la el, fiecare clamînd că e al ei și nu al celeilalte:
„Mișcarea legionară? Dar, cine poate să săvîrșească impietatea unei legături între idealismul jertfei de martir a lui Corneliu Codreanu și bandele de borfași, care s-au dezlănțuit furioase asupra țării, în noaptea de pomină de la 21 spre 22 Ianuarie? Cine poate să creadă că bieții copii, împinși conștient în primele rînduri și împotriva armatei, pentru ca la adăpostul trupurilor lor plăpînde să opereze hienele devastatoare scuipate de periferii, au fost aruncați în luptă de moștenitorii testamentari ai Căpitanului, ori s-au simțit dominați de ideile cruciale ale întemeietorului Legiunii? Dar, Corneliu Codreanu, cu o suferință pînă la care nu s-a ridicat nimeni pînă azi și într-o vreme cînd un război civil n-ar fi ofensat, ca acum, durerea Nației, nu numai c-a acceptat martiriul, dar a interzis orice gest care ar fi tîrît țara în prăpastia unei însîngerări fratricide. Și Căpitanul ar fi putut s-o facă. La cîrma țării erau călăii Neamului și ideii naționale. Nu un om de autoritate morală și simțirea națională adîncă a generalului Antonescu. Corneliu Codreanu a cucerit, astfel, nu numai cu jertfa, ci și cu înțelepciunea lui, sufletul țării. Dovadă: delirul care a străfulgerat inima Nației în ziua biruinței legionare de la 6 Septembrie.”