La o braserie de pe Saint-Honoré, ospătăriţa ţine morţiş să-mi vorbească în englezeşte, deşi i-am cerut ceva în franceză. Face asta pentru a-şi dovedi că a reuşit să înveţe limba yankeilor. Asemenea tuturor celor care-şi fac o mîndrie din învăţarea unei limbi străine caută să spună în engleză cît mai multe propoziţii.
Nu e singurul caz de acest fel întîlnit în Parisul din ultima vreme. Francezii, pînă mai ieri atît de mîndri de limba lor şi atît de nesuferiţi cu alte limbi, cu engleza, mai ales, se zbat să înveţe limba lui Shakespeare, care e, totuși, şi limba dirijorilor de trafic de pe aeroporturi.
La hoteluri, la cafenele, la magazine, la informaţiile din staţiile de metrou, nimeni nu mai strîmbă din nas cînd i te adresezi în engleză. Dimpotrivă, toţi lasă impresia că abia aşteaptă să-i întrebi ceva în limba yankeilor, dovedind astfel că habar n-ai de franceză. Şi parcă pentru a-ţi tăia de la început avîntul de a li te adresa în franceză, parizienii te abordează ei primii în engleză. Cînd le spui că ştii franceza, par niţel dezamăgiţi. Ar fi vrut să vorbește cu ei în engleză.
Unul dintre afişele cele mai des întîlnite în metroul parizian face reclamă la un curs rapid de învăţarea a limbii engleze. Mi s- a părut una dintre cele mai năstruşnice născociri publicitare. Afişul înfăţişează un tip abia ieşit dintr-o bumbăceală. Are cravata zburlită, părul vîlvoi şi un ochi vînăt. E, desigur, cetăţean al Imperiului Britanic. Dedesubt scrie.
Opriţi masacrarea limbii engleze!
O variantă a acestui îndemn înfăţişează un poliţist britanic abia ieşit din pumni, deşi are bastonul cu el.
*
În metrou, gata să coboare la prima staţie, călătorește un bărbat în toată firea pe patine cu rotile. Poartă cască de aviator, ochelari de soare şi, în spate un rucsac, din cele purtate de elevi cînd vor să aibă mîinile libere pentru a se putea cîrpi reciproc. Bărbatul astfel îmbrăcat coboară şi o ia frumuşel pe peron.
Spre surprinderea mea, nimeni din metrou nu l-a privit chicotind.
*
Cînd eram copil, ca să mă exprim în termeni de memorialist, şoseaua care trecea prin centrul satului foia de lume. Tineri şi tinere, în grupuri sau în perechi, se plimbau în sus şi în jos fără nici un motiv aparent. Practicau aşa numitul ieşit în priveală. De pe băncile din faţa porţilor îi urmăreau babele, care-şi puseseră, la rîndu-le, ţinuta de sărbătoare. Altfel spus, veşmintele cu care aveau să fie înmormîntate. Perechile plimbăreţe erau urmărite şi comentate minuţios. Al cui e ăsta, maică? Al lui Bursucea din Vale, care-l ţine pe al lui Vasilica din Deal.
Deşi între Găgeşti şi Paris e o distanţă ca de la cer la pămînt, ca şi satul meu, Parisul are o uliţă de ieşit în priveală:
Champs-Elysées.
Aţa de asfalt care leagă Place de la Concorde de Arcul de Triumf face nostalgia tuturor turiştilor din lume. Cu timpul, graţie ştirilor, reportajelor TV, literaturii ieftine şi frustrărilor din Europa de provincie, zisă geografic şi Europa de Est, s-a format imaginea unei artere de lux, mărginită de magazine elegante, la care numai cititul firmei te costă un salariu, frecventată de doamne elegante, descinse atunci de la coafor şi de domni şic, păşind ţepeni, să nu li se strice dunga pantalonilor. În realitate însă, Champs-Elysées-ul de azi e o banală Stradă Mare a Parisului, bătută cu piciorul de turişti scînteind de entuziasm că sînt în Oraşul Luminilor şi de golani de mahalale, veniţi aici să ciordească şi, eventual, să pună ochii pe o potenţială victimă a unui viol în grup. Ca orice uliţă dintr-un sat, celebra arteră e supraaglomerată sîmbăta seara, cînd tot omul aflător în Paris iese la vedere în Centru. Deşi am fost în capitala Franţei de mai multe ori, abia acum, în vara lui 2009, am găsit timp să mă plimb pe Champs-Elysées. Nici vorbă de cetăţeni şic, ieşiţi la plimbare direct din Mercedesuri, pentru că aşa cere Codul Manierelor Elegante. Cei mai mulţi inşi proveneau, fără echivoc, din boschete, veniţi seara în Centru după ce spărseseră cota de geamuri în locurile de parcare:
Flăcăiandri negri, cetăţeni arabi şi produsele încrucişărilor dintre emigranţi şi cetăţenii băştinaşi.
Flăcăiandrii negri bîntuie bulevardul de la un capăt la altul, în cete cu aerul unei haite de cîini în căutarea unei ibovnice, nu prea diferiţi ca neam şi comportament de flăcăii din Tirchileşti, ieşiţi sîmbăta seara în Centru ca să hărţuiască sexual tot ce-i de genul feminin, de la firma Berărie pînă la vaca în plin retur de la islaz. Toţi par traşi la indigo: bascheţi şi cipilică, mişcări descleiate, de crezi că de la un minut la altul se vor desface în părţile componente din Atlasele de Anatomia şi fiziologia omului, producători exclusiv ai mărcii numite gălăgie. Arabii, în schimb, se plimbă în familie. Nevasta, împingînd căruciorul cu cei patru copii şi purtîndu-l pe al cincilea în burtă, bărbatul, venind în urmă, cu mîinile la spate, grav ca un executor judecătoresc, soacra şi vărul de al doilea. Tinere musulmane trec lumea din jur prin priviri inexpresive. Se pitesc cu toatele sub basmale cenuşii de văduve înainte de a se mărita. Asiatici zîmbitori fotografiază tot ce întîlnesc în cale. Rarii parizieni get-beget sunt uşor de recunoscut după fularele de mătase înnodate cochet la gît şi bastonul cu măciulie de argint. În borcanele cafenelelor se văd, ca nişte castraveţi puşi la murat, domni şi doamne trăncănind infinit deasupra unui pişcot şi a unei ceşti de cafea. Ospătari agili trec dintr-o parte într-alta a trotuarului, din local spre terasă cu tăvi ridicate deasupra capului. Să nu scuipe în ele cumva derbedeii! Gură-cască stau şi privesc ore în şir la vitrinele cu preţuri inaccesibile. Am văzut o familie întreagă lingînd îngheţată şi zgîindu-se la ceasuri de 5000 de euro. Discotecile aruncă în stradă, fără menajamente, grupuri de muzici care răcnesc cît le ţine gura.
Sus, pe Arcul de Triumf, scînteiază blitz-urile turiştilor, mîndri că au Champs Elysées-ul la picioare.
E totuşi o deosebire între Champs-Elysées şi Uliţa Mare din satul meu. La Găgeşti nu vei întîlni mulţimea cerşetorilor români de pe Champs-Elysées, cei mai agresivi din lume. Dai de ei fie trîntiţi chiar în mijlocul trotuarului, exibîndu-şi cioturile de mîini şi de picioare, fie umblînd printre trecători şi cerîndu-le un bănuţ cu aerul că te vor lua imediat la bătaie, dacă nu le dai.