Restaurantul e de găsit într-un cartier liniştit al Bucureştilor. Una dintre acele oaze de verdeaţă şi mică-burghezie dintr-un oraş de blocuri şi de proletari. Grădiniţe cu viţă de vie, zarzavat şi pomi fructiferi servesc drept prefeţe la căsuţele cu un singur cat sau doar cu parter, din cărămidă roşie şi cu burlane pentru ca apa să se dea de-a dura în jos, fără să-şi spargă capul. Ca multe localuri din Bucureşti, proprietarul restaurantului n-a făcut altceva decât să-şi amenajeze casa pentru a o transforma în loc propice mâncatului şi băutului.
A fost o zi îngrozitor de fierbinte. Tocmai pe la unu după miezul nopţii, parcă s-a mai potolit puţin cuptorul, parcă începe să mai poată respira omul... să respirăm. Stau în faţa unui local de noapte, o mică berărie, şi fiindcă am poftă de vorbă, aştept, nu cumva o pica vreun alt bucureştean iubitor ca mine de aer curat, să respirăm împreună: dacă o durere împărtăşită e pe jumătate uşurată, desigur o bucurie în doi e îndoită. Aşteptând, miros cum din apropiere adie dulce un zefir, pe când un municipal îşi face cu măturoiul lui enorm datoria...
În materie de muzee, Parisul e asemenea Planetei în materie de ţări. În cuprinsul Planetei sînt ţări foarte mari, țări mari, țări mici şi mijlocii, ţări pe care turiştii se bat să le viziteze şi ţări la care orice străin se gîndeşte – cu groază – că serviciul l-ar putea obliga să ajungă pe teritoriul lor, ţări despre care pînă şi oamenii străzii au auzit şi ţări despre care n-au auzit nici profesorii de Geografie. Pe Planetă, se află SUA, China, Marea Britanie, Federaţia Rusă, India, dar şi Burundi, Muntenegru, Tuvalu, Nauru.
Clădirea repartizată lui Cuza pe timpul călătoriei la Sultan, în 1859, apare în toate cărţile de istorie ca argument pentru atenţia acordată de Sublima Poartă vizitei celui pe care trebuia să-l investească în calitate de Putere Suverană. Indiscutabil m-am dus din nou la BAR, pentru a căuta lucrările ajutătoare! Căutînd în sertarul cu litera C, ultimul, deoarece e vorba de Cuza şi nu de Caragea, mă trece gîndul că e pe cale să se întîmple o nenorocire previzibilă.
Pe la jumătatea lui ianuarie a venit la mine domnul Cornel Nistorescu, pe care îl ajutasem de-a lungul anilor în carieră, şi mi-a zis: „Ioane, vreau să fac o revistă săptămînală!“ Ştiind că eu mă pricep să fac reviste, a apelat la mine ca să-l ajut. Ţin minte că era duminica după-amiaza. Eu am început să-i spun titluri de rubrici, iar el să bată la maşină. Pe vremea aceea publicam tablete în „Observator“ şi în „Magazin“. În Piaţa Universităţii era un fel de agora...