„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

În căutarea Casei în care stat Cuza în timpul vizitei la Sultan

Clădirea repartizată lui Cuza pe timpul călătoriei la Sultan, în 1859, apare în toate cărţile de istorie ca argument pentru atenţia acordată de Sublima Poartă vizitei celui pe care trebuia să-l investească în calitate de Putere Suverană.

Indiscutabil m-am dus din nou la BAR, pentru a căuta lucrările ajutătoare!
Căutînd în sertarul cu litera C, ultimul, deoarece e vorba de Cuza şi nu de Caragea, mă trece gîndul că e pe cale să se întîmple o nenorocire previzibilă.

Sîrguincios pînă la prostie, sînt pe cale să transform un articol într-un studiu. Iniţial gîndisem nişte simple note de călătorie despre Cum am descoperit eu Casa în care a stat Cuza în timpul primei călătorii la Constantinopol. Cum mi s-a mai întîmplat însă, de la notele de călătorie pe care le-am scris deja, iscodirea m-a dus şi spre alte cărţi.

Aşa am găsit Corespondenţa dintre Costache Negri şi Alexandru Ioan Cuza, scoasă de Minerva în 1980, sub precizarea (prudentă) de Documente literare, cînd de adevăratelea e vorba de Documente istorice.

Hotărît să rămîn în hotarele cercetării despre călătoria lui Cuza la Constantinopol, mă opresc doar asupra scrisorilor în care Costache Negri, agentul nostru la Sublima Poartă, se referă la pregătirile vizitei.

Le citesc şi le xeroxez, depozitîndu-le în plicuri.
Ştiţi, probabil, din cele citite sau din cele auzite, cum te apuci de droguri.
Din întîmplare, prizezi ceva cocaină.
Aşa mi se întîmplă mie cu unele cărţi, cum e, de exemplu, aceasta, despre Corespondenţa C. Negri-Cuza.
Cele cîteva pagini citite pentru a mă documenta asupra vizitei lui Cuza m-au făcut dependent de întreaga carte.

De ce?
Foarte simplu.
Pentru că am fost la Constantinopol şi, prin urmare, sînt curios să văd despre ce locuri şi oameni vorbeşte C. Negri.

Într-unul din primele Rapoarte, cel din 7/19 februarie 1859, Costache Negri informează că:

„Noi ne-am mai prezentat, numai domnul Catargi şi cu mine, la ambasadele Franţei, Rusiei, Prusiei şi Sardiniei, unde am fost primiţi peste tot, cu excepţia ambasadei Prusiei, unde nu l-am găsit acasă pe domnul ministru“.

Ţările al căror ambasade sînt amintite în Raport sînt Puterile garante ale ţărilor româneşti prin Convenţia de la Paris.
Pentru cine n-a fost la Istanbul sau, dacă a fost, n-a bătut în sus şi-n jos Istikal Caddesi, Strada Mare a Istanbulului, fost Grand Rue de Pera, textul din Raport nu-i spune nimic. Nu mi-ar fi spus nimic nici mie dacă l-aş fi citit cu creionul în mînă. Acum însă, după ce-am fost cîteva seri la rînd pe Istinkal Caddesi, şi, mai ales, după ce-am văzut clădirile fostelor ambasade ale Rusiei şi Franţei, în prezent sedii de consulate, altfel am citit textul.

Asemănător, altfel citesc acum despre avatarurile lui Costache Negri la Constantinopol, pentru a înfrînge deopotrivă lehamitatea birocraţiei otomane, dar şi ţîfna unui Imperiu care nu vrea să-şi recunoască agonia, cînd ştiu multe despre Sultanul Abdulmecit, promotorul Tanzinatului, un fel de Perestroika,avant la lettre.

Ce se poate conchide de aici?
Un adevăr simplu.
Că nu poţi scrie, ca istoric, despre o realitate pe care n-ai văzut-o cu ochii tăi!