„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

Cecilia Caragea, Dialog cu Ion Cristoiu, editura Dacia, 2001 (partea a X-a)

(O precizare care se impune. Acest interviu de o carte a apărut în 2001. Multe dintre situațiile descrise în carte ca prezente au dispărut de mult.  Gîndurile asupra lor au rămas.Ion Cristoiu )

10. „Zig-Zag“-ul a devenit rapid cea mai puternică revistă de pe piaţă, cu un tiraj de 600.000 de exemplare pe săptămînă

Povestiţi-mi despre începuturile presei libere!

Pe la jumătatea lui ianuarie a venit la mine domnul Cornel Nistorescu, pe care îl ajutasem de-a lungul anilor în carieră, şi mi-a zis: „Ioane, vreau să fac o revistă săptămînală!“ Ştiind că eu mă pricep să fac reviste, a apelat la mine ca să-l ajut. Ţin minte că era duminica după-amiaza. Eu am început să-i spun titluri de rubrici, iar el să bată la maşină.

Pe vremea aceea publicam tablete în „Observator“ şi în „Magazin“. În Piaţa Universităţii era un fel de agora… În staţia de metrou de la Universitate am văzut un afiş pe care scria „Iuliu Maniu a tras în muncitori în 1933“. Atunci mi-am zis că într-adevăr e democraţie dacă în momentul în care apăruseră partidele istorice cineva are curajul să pună un asemenea afiş…

Cornel Nistorescu a revenit la mine să mă roage să mă uit peste primul număr al revistei pe care vroia să o scoată. E interesant cum lui Mihai Cârciog şi lui Cornel Nistorescu le-a venit în cap să facă aşa ceva, mie nu mi-a venit! Găsiseră un spaţiu. Era şi un domn Postolache, fost caricaturist, care acum era SGR. Cînd am fost să mă uit peste revistă, acesta a făcut o scenă vizavi de prezenţa mea, întrebînd: „Ce caută comunistul ăsta?“ Nistorescu nu era acolo, nu ştiu pe unde umbla. După aceea m-a sunat şi i-am spus: „Ai înnebunit? Ai un SGR care nu vrea să lucreze cu mine!“ L-a dat afară şi m-a întrebat dacă nu vreau să fiu eu redactor-şef că el nu se pricepe. Aşa am devenit redactor-şef la „Expres“, care a devenit revista cu cel mai mare tiraj.

Dar chiar înainte de Nistorescu a venit la mine un domn, Octavian Mitu, care mi-a spus că are nişte bani şi că vrea să facă o revistă. I-am răspuns că nu pot deoarece sînt încă angajatul revistei „Teatru“. Dar la o săptămînă după „Expres“ a apărut pe piaţă „Zig-Zag“, revista acestui domn.

Pentru că vroiam să aduc tineri în redacţia ziarului „Expres“ am dat un anunţ şi am selectat 50-60 de tineri, care acum sînt nume în presă.

Între timp revista „Zig-Zag“ a intrat într-o criză şi domnul Mitu a venit din nou la mine. Pe atunci eu publicam editoriale anti-Iliescu şi anti-Roman în „Expres“ şi riscam să fiu bătut de FSN-iste. L-am refuzat, dar i-am spus că pot să-l sfătuiesc pe redactorul-şef pe care o să şi-l găsească. La un moment dat revista „Zig-Zag“ începuse să fie bună, iar patronii de la „Expres“ începuseră să fie îngrijoraţi şi să se întrebe cine e în spatele acestei reviste, neştiind că eu îl ajut pe redactorul-şef de acolo. Ştiu să fac o selecţie a materialelor şi să dau titluri. Şi nu mi-e greu! În martie l-am anunţat pe domnul Mihai Cârciog că mă duc la „Zig-Zag“. Domnul Cârciog, care la început mă tratase ca pe un personaj bizar, încetul cu încetul îşi dăduse seama că tirajul gazetei depindea de mine şi a început să-mi propună acţiuni, dar am refuza. Mie îmi place să tot încep lucruri… Am lăsat „Expres“-ul care era în plină glorie pentru „Zig-Zag“. Eu am făcut reviste plecînd de la zero, nu ca cei de la „Adevărul“ sau de la „România liberă“ care au preluat toată logistica. Eu am început să fac reviste în nişte cămăruţe.

„Zig-Zag“-ul a devenit cea mai puternică revistă de pe piaţă, cu un tiraj de 600.000 de exemplare pe săptămînă. Nici aici n-am avut acţiuni. Tipăream revista la Alexandria şi mergeam săptămînal pînă acolo. A fost o revistă care a atacat toate tabuurile… A fost prima publicaţie care a avut curajul să reproducă un interviu cu Nicu Ceauşescu dintr-un ziar de la Sibiu. Începuseră să colaboreze cu pseudonim chiar unii dintre foştii mei şefi de la partid care n-o duceau prea bine. Chiar Ion Traian Ştefănescu. Am fost un om corect. I-am ajutat atunci cînd le-a fost greu. N-am zis: „Acum eu sînt cel mai tare din lume“. N-am procedat aşa cum fac alţii…

Dacă aţi şti cît lichelism şi cît oportunism e în lumea asta! Eram miras să văd că unii au devenit anti-comunişti peste noapte. Spectacolul oportunismului românesc este fascinant! Ştiam ce articole au publicat înainte aceşti oameni!

Eu am publicat o singură tabletă într-o culegere despre Tovarăşa şi o să vă spun şi de ce. Florin Mugur, redactorul de la Cartea Românească împreună cu care lucram la prima mea carte de proză, „Personaje de rezervă“, m-a rugat să fac asta. Vreau să vă fac să înţelegi mecanismul… Cei care lucrau la edituri primeau ordine să facă rost de asemenea texte pentru antologiile care erau din ce în ce mai dese. Florin Mugur primise ordin să facă rost de o tabletă de felul ăsta şi m-a rugat pe mine să o scriu. Nici măcar n-am scris-o bine! Am vrut să-l ajut pe omul cu care lucram în fiecare zi şi care era la înghesuială. Oricum şi el trebuia să se bată pentru cartea mea care apoi a fost atacată în „Săptămîna“ lui Barbu pe motiv că este anticomunistă şi împotriva cooperativizării agriculturii.

În 1990, circula legenda că eu m-am supărat pe domnul Iliescu pentru că domnia sa nu ar fi vrut ca eu să ajung nu ştiu ce la „Dimineaţa“. În realitate o avusesem colaboratoare pe Carmen Firan, care acum e la Centrul Cultural de la New York. Ea fusese secretara domnului Iliescu la Editura Tehnică, dar colaborase şi cu mine – puţin sînt oamenii care pot spune că nu s-au întîlnit cu mine, că n-au lucrat cu mine! Devenise redactor-şef la „Dimineaţa“, fiind numită de domnul Iliescu. M-a sunat să mă întrebe dacă nu vreau să lucrez la acest ziar. Ca de obicei, eu prima dată spun „da“ şi după aceea revin asupra hotărîrii iniţiale. Încă nu mă angajasem la „Express“, nici la „Zig-Zag“. Dar m-am gîndit că n-are rost să lucrez din nou la un ziar de partid şi mă pregătisem ca, dacă mă mai sună, să-i spun că mă duc profesor de filosofie la un liceu. (Mă şi imaginam un profesor muritor de foame, o victimă. Mie chiar îmi place să mă imaginez ca victimă, dar nu prea reuşesc să şi fiu…) Această doamnă m-a sunat din nou şi mi-a spus că problema ar fi că domnul Iliescu crede că sînt „nicuşorist“. Am aflat ulterior că între Nicu Ceauşescu şi Ion Iliescu a fost o anume antipatie. Nu ştiu însă care au fost cauzele acestei antipatii… Mi-a propus ca în prima fază să semnez cu pseudonim, dar i-am spus că oricum nu voiam să vin.

La un moment dat am scris un editorial care a umplut paharul amărăciunii domnului Ion Iliescu. La prima sa vizită în străinătate domnul Ion Iliescu a luat cu el un singur jurnalist, pe doamna Carmen Firan. Spuneam că domnul Ion Iliescu se expune…

După aceea m-am îmbolnăvit. A început să mă doară şoldul şi n-o duceam prea bine. Mă despărţisem de prima mea soţie şi mă mutasem cu chirie într-o garsonieră din Militari. N-avea nici telefon! Începusem să sufăr de singurătate şi, neglijîndu-mă, boala s-a agravat. M-am internat la Spitalul Ministerului de interne. Eu credeam că am reumatism, dar de fapt sufeream de sindromul Reichter. După aceea m-am mutat la Spitalul Municipal.

Între timp domnul Octavian Mitu l-a adus în locul meu pe Adrian Păunescu – eu am fost primul om care l-a publicat pe Adrian Păunescu după Revoluţie, era hăituit de toată lumea, dar eu i-am dat o rubrică. Revista a devenit favorabilă FSN-ului, iar tirajul a scăzut brusc la 50.000 de exemplare.

E drept că tratamentul pentru boala de care sufeream duce la reţinerea apei în organism, dar nu cred că acesta era un motiv ca să-mi fie aplicat doar după vreo două luni de la internare. E ciudat. Domnul Gelu Voican Voiculescu mi-a spus că această întîrziere a fost un complot, o conspiraţie ca să fiu scos din joc.

În timp ce eram în spital veneau toţi bogătaşii să-mi propună să le fac reviste, eram deja recunoscut ca om care se pricepe la aşa ceva. A venit şi Cataramă! Domul Mihai Cârgioc împreună cu Cornel Nistorescu au venit într-o vizită la mine. Mi-au propus să revin la „Expres“ şi să-mi dea acţiuni. M-am întors la „Expres“, dar ziarul era făcut pulbere de Alina Mungiu! Am preluat „Expres Magazin“ care era condus de regretatul Radu Budeanu, i-am urcat brusc tirajul şi astfel a fost obţinută suma de bani necesară pentru a face „Evenimentul zilei“. Domnul Cârciog mi-a propus chiar de la început să fac un ziar, dar n-am avut curajul necesar. Am zis că fac mai degrabă un săptămînal, decît un cotidian. Pînă la urmă mi-am luat inima în dinţi şi am făcut „Evenimentul zilei“. Ne-am bazat pentru început pe un tiraj de 50.000 de exemplare, dar în scurt timp am ajuns la 600.000. Ei erau oamenii de afaceri, eu nu ştiam nici ce sînt ale dividente şi oricum aveam puţine acţiuni. Dar s-a cîştigat imens. Între noi fie vorba, oamenii au adunat ceva bani…

În februarie 1997, am plecat. Toată viaţa am ştiut să plec la timp. În dragoste şi în presă am ştiut întotdeauna să mă retrag la timp… Şeful difuzării de la „Expres“ a spus că vrea să facă un ziar, „Naţional“. Am scris editorialul din „Naţional“, dar ziarul era făcut de Gheorghe Voicu care fusese la „Evenimentul zilei“. Oricum şi editorialul meu din acest ziar a început să deranjeze.

Pe urmă am făcut greşeala să accept să preiau „Cotidianul“. Am făcut şi acest ziar dar pe urmă am plecat şi de aici. Din cînd în cînd, simt nevoia unui răgaz ca să-mi încarc bateriile şi să citesc. Şi-apoi e bine să te mai retragi pentru că imaginea ţi se mai uzează.

Coşmarul vieţii mele sînt ofertele! Chiar şi în această seară, cînd stăm liniştiţi de vorbă, aţi asistat la ofertele care mi s-au făcut şi aţi constatat că nu pot să refuz… Este chiar inuman ceea ce mi se întîmplă! Dar asta-i piesa! Dacă aş şti să refuz, aş avea mai mult timp pentru mine, mai mult timp pentru a scrie, a citit, a medita, a discuta… Dacă toată energia pe care mi-am consumat-o scriind editoriale atîţia ani de zile aş fi folosit-o pentru a scrie altceva, acum aş fi fost un autor serios