Într-o sfântă Duminică, în timpul slujbei celei mari în biserica de-i zicea Caimata, intră un fel de cerşitor, înalt, lat, dugos, numai zdrenţe, strigînd: – Scăpaţi-mă, oameni buni! Necunoscutul se prăbuşi în faţa porţilor împărăteşti şi îşi arătă subsiorile. O fîntînea purulentă lăsa să curgă de-a lungul braţelor o scursură albicioasă.
– Ciuma!, strigă careva şi numele blestematei goli într-o clipă lăcaşul de rugăciuni.
Aproape nimeni din Vintileasa nu urmări intrarea revoluţionarilor în celebrul Studio 4 din după-amiaza lui 22 decembrie 1989. Cei din sat erau ocupaţi pînă peste cap cu alte treburi, mult mai importante. Unii tăiau porcul. Alţii furau lemne. Cei mai mulţi se îmbătaseră încă de dimineaţă. Era vremea răvăcitului. Că voiai sau nu, tot trăgînd vin dintr-un butoi într-altul, era imposibil să nu te faci criţă. Dar chiar treji fiind, vintiliştenii tot n-ar fi ştiut că Ceauşescu fusese răsturnat. De cîţiva ani, nici un televizor din sat nu mai era pus pe Bucureşti. Toată lumea urmărea Moscova.
W.C.-urile publice de pe planetă diferă între ele. De la cele occidentale, cu scoică, pînă la cele turceşti, cu stat pe vine. Diferă nu doar ca formulă, diferă şi ca standard de civilizaţie: curăţenie, ordine, ba chiar şi confort. Eram convins că, în afară de mine, autor dedicat trup şi suflet unui studiu exhausiv al closetelor întîlnite în călătoriile peste hotare, nimeni din lumea asta largă nu s-a ocupat de ierarhizarea toaletelor publice.
Citite, de fapt, recitite, (semnele cu pixul de pe margini de pagini spun limpede că am mai parcurs cartea Note-Relatări, editura Enciclopedică, 2001), Memoriile lui Camil Demetrescu, fost angajat la Cabinetul Ministrului şi Cifrului din Ministerul Afacerilor Străine, condus de Mihai Antonescu pe vremea Mareșalului, îmi confirmă o impresie lăsată de o altă carte:
Stenogramele interogatoriilor luate lotului Antonescian.
Legea Presei românești din toate timpurile a fost ca, la prima apariție, o publicație să cuprindă, la pagina întîi, un text cu valoare de Program. M-am conformat acestei Legi și ori de cîte ori am lansat un ziar, o revistă, am semnat în primul număr un Program. Reproduc mai jos pentru Istoria presei române trăite de mine însumi, eseul care prefațează apariția primului număr al revistei Historia, an. I, nr. 1, 14 noiembrie 2001: