„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

Punctul slab al Mareşalului: Mihai Antonescu

Citite, de fapt, recitite, (semnele cu pixul de pe margini de pagini spun limpede că am mai parcurs cartea Note-Relatări, editura Enciclopedică, 2001), Memoriile lui Camil Demetrescu, fost angajat la Cabinetul Ministrului şi Cifrului din Ministerul Afacerilor Străine, condus de Mihai Antonescu pe vremea Mareșalului, îmi confirmă o impresie lăsată de o altă carte:
Stenogramele interogatoriilor luate lotului Antonescian.

Dintre toţi cei anchetaţi, Mihai Antonescu surprinde prin nevoia de a se jelui anchetatorilor că nu îi e recunoscută politica sa de negociere cu Aliaţii.

Pînă şi un om simplu ar fi intuit, mai ales după experienţa de la Moscova, că ancheta din subsolul Ministerului de Externe nu urmărea stabilirea corectă a vinovaţilor. Procesul Marii Trădări Naţionale, cum i-a zis maşinăria de propagandă comunistă, era unul cu final ştiut dinainte:
Condamnarea la moarte a principalilor acuzaţi.

În aceste condiţii, cei interogaţi ar fi trebuit să se preocupe doar de imaginea lor în Posteritate. E ceea ce face, de altfel, Mareşalul Antonescu. Desigur, Mihai Antonescu nu încearcă să-şi salveze pielea dînd vina pe Mareşal sau înălţînd ode măreţei URSS, cum face Eugen Cristescu. Jeluirea faţă de anchetatori ni-l înfăţişează însă într-o ipostază mai rea decît cea de laş:
Ipostaza de penibil. 

Memoriile lui Camil Demetrescu se ocupă, în principal, de viaţa şi activitatea Ministerului Afacerilor Străine din perioada regimului Antonescu. Ştim deja – şi amintirile lui Camil Demetrescu o confirmă – că Departamentul lui Mihai Antonescu era cuibul „băieţilor deştepţi” de la Externe, care jucau dublu:

Cifrînd şi descifrînd mesaje şi de-ale adversarilor lui Antonescu. Aceşti băieţi deştepţi, puşi de Pamfil Şeicaru sub sintagma Putregaiul de la Externe, se defineau printr-o nepăsare veselă faţă de interesul naţional. Ajunşi în diplomaţie ca băieţi de bani gata, ei nu fac deosebirea între o cină îmbelşugată, stropită cu şampanie şi Campania din Est.

A te destăinui acestor şmecheri fără nimic sfînt, dar care vor plăti pînă la urmă lejeritatea lor cu sfîrşitul în puşcăriile comuniste, înseamnă a nu avea un minim simţ al situaţiei.

Bietul Mihai Antonescu, şeful lor, li se destăinuie pînă în adîncuri, le dezvăluie manevrele sale pentru o înţelegere cu Aliaţii, se zbate să-i convingă de cît e el de potrivit pentru un nou regim. Nu e vorba că ascultătorii – Constantin Vişoianu, Grigore Niculescu Buzeşti, Camil Demetrescu – sînt nişte trădători sadea. E vorba că ei, băieţii veseli (îşi zic La Conspiratorii veseli), luînd viaţa în neserios, fără o minimă intuiţie a tăvălugului rusesc în drum spre România, surzi la bătăile grave ale orologiului de destin, se prăpădesc de rîs, pe ascuns, la sincerităţile lui Mihai Antonescu.

Dacă ar fi fost altceva decît un personaj rocambolesc, Mihai Antonescu ar fi fost nu numai reţinut faţă de băieţii veseli, dar şi suspicios faţă de aceştia.
Şi-ar fi descoperit complotul cu un ceas mai devreme.
Altfel spus, cu un ceas înainte ca Ion Antonescu să fie închis în cămara adolescentului numit Mihai I.