Parcă știind prin intuiție că urmașii vor face contrariul, Ion Brătianu, bătrânul, deschidea accesul demnităților publice tuturor tinerilor care se anunțau ca viitori oameni de valoare. Se zice chiar că miniștrii noștri din centrele universitare aveau instrucțiuni să țină la curent pe „Vizir“ cu numele studenților români care se distingeau la învățătură și să-l avizeze când porneau să se întoarcă în țară, pentru ca el personal, aici, sau oamenii lui de încredere să-i îmbrățișeze de cum veneau acasă și să-i dreneze spre locurile de vază. Cu sistemul acesta, absolut opus de cel în vigoare după moartea lui, Ion Brătianu ajunsese să împletească pe Skileru...
Am luat cu noi în casă de pe stradă pe Miorlăita, nu ca s-o adoptăm (soția , doctor docent în mîțe, spune că Țonțoiul nu se va împrieteni cu ea niciodată), ci doar ca s-o vindecăm. Cu ani în urmă, îi lăcrima puternic un ochi. Am luat colir și i-am pus în ochi. Evident, eu am ținut-o, în timp ce soția o doftoricea. Acum, din cîte a constat soția, Miorlăita are ceva la urechi. La urechiușe, cum le spune ea urechilor de pisică, semn al duioșiei funciare față de respectivele ființe mici. Nu departe de noi, la un subsol, s-a deschis o clinică de animale. Din înscrisul de pe un vehicol parcat în fața blocului, am înțeles că au și serviciul de Salvare.
Toate localurile despre care am vorbit pînă aici au ca temelie de funcţionare principiul consumatorului ce se mişcă (în sus sau înainte şi înapoi) pentru a hali cît mai multe feluri de privelişti. Xi An, oraşul prin care China se făleşte planetar cu Armata de lut, ne pune la dispoziţie un moment crucial în măreţul proces de înfrăţire a sufletului cu stomacul, a lunii pline, cu friptura în sînge, a răsăritului de soare, cu aperitivul. E vorba de Dinastia Tang, sau, aşa cum ne lămureşte ghidul, primul Teatru-restaurant din China.
Am dat cuiva să caute documentul pentru care mă bate la cap o doamnă, victima unei pricini imobiliare. Pe scurt, e vorba despre o chestiune de istorie interbelică. Un tip, deținător al Virtuții militare, cumpără în 1933 un teren în Cotroceni pe care se chinuie să ridice un imobil. Ca mulți alții în situația sa, n-are bani pentru a înapoia creditul la Bancă, și Banca îi ia imobilul, cu teren cu tot. După Război, statul comunist închiriază două apartamente din cele trei, plus subsolul, unor cetățeni.
Editorial publicat în Evenimentul zilei nr. 134, anul I, miercuri, 25 noiembrie 1992, la rubrica „Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu“ Zi de palpitații mortale ieri, 24 noiembrie, pentru jurnaliștii români și străini! Atenționați pe căi oculte (de la care nici un gazetar serios nu se dă în lături) că Nicu Ceaușescu va fi pus în libertate condiționată pe la ora 15:00, aceștia s-au prezentat la Jilava încă de pe la prînz. Aparatele de filmat și fotografiat așteptau doar un bobîrnac pentru a imortaliza senzaționalul eveniment.