Toate localurile despre care am vorbit pînă aici au ca temelie de funcţionare principiul consumatorului ce se mişcă (în sus sau înainte şi înapoi) pentru a hali cît mai multe feluri de privelişti. Xi An, oraşul prin care China se făleşte planetar cu Armata de lut, ne pune la dispoziţie un moment crucial în măreţul proces de înfrăţire a sufletului cu stomacul, a lunii pline, cu friptura în sînge, a răsăritului de soare, cu aperitivul. E vorba de Dinastia Tang, sau, aşa cum ne lămureşte ghidul, primul Teatru-restaurant din China. Ca şi în cazul croazierei de pe Chao Phraya, tărăşenia începe cu primirea Meniului, încă din hol, unde ni se distribuie fiecăruia cîte un Program. Eu profit de grămădirea celorlalţi membri ai grupului la tradiţionalul magazin de suveniruri, altfel spus, la nimicuri, pentru a mă cufunda în lectură. Elegant şi lucios ca revista „Playboy”, pliantul mă desfată cu o copertă semnificativă pentru conţinutul din interior. Pe fundalul abia ghicit al unei dansatoare în zbor graţios, ţi se propteşte în ochi, pentru a-ţi atrage atenţia, un dreptunghi închizînd o masă chinezească: farfurii, ceşti, pahare, o carafă. Titlul pliantului: Program şi Meniu. Pentru a-i desluşi titlul nu ajunge simpla iscodire a conţinutului. Am nevoie de mers la faţa locului. După o experienţă de o oră pot da, în fine, toate lămuririle despre acest nou fel de a consuma priveliştile. Teatrul-restaurant, sau, ca să fim exacţi, Opera-restaurant, funcţionează după un principiu net diferit de cel întîlnit pînă acum la localurile incluzînd în preţ, alături de mîncare, şi spectacolul priveliştii. Pentru a beneficia de succesiunea unui meniu de imagini încîntătoare, clientul se mişcă în timp ce priveliștile stau. Fie în jurul unui ax (ca în cazul restaurantelor rotitoare), fie înainte şi înapoi (ca în cazul restaurantelor croazieră). Dinastia Tang, un local ce nu trebuie confundat cu Dinastia Quin, aşa cum, de altfel, cele două dinastii nu se suprapun în istoria Chinei, se întemeiază pe formula:
Clientul stă pe loc şi mănîncă, în timp ce decorul se mişcă. Se înţelege, din cele pălăvrăgite de subsemnatul, că localul e un restaurant la care se mănîncă și se urmărește în acelaşi timp un spectacol de operă. În acest scop, sala îmbină atît de fericit cele două ipostaze, a teatrului şi a restaurantului, încît nici acum, după mulți ani de la vizita în China, n-aş putea spune precis unde am fost: La un Teatru-restaurant, cum scrie în pliantul luxos, sau la un restaurant-Teatru?
Ea se împarte astfel în două: partea artistică, reprezentată de scenă, şi partea gastronomică, reprezentată de sală. Sala e la rîndu-i împărţită în sectoare populate de bănci aşezate pe un rînd perpendicular pe scenă. Această orînduială nu e întîmplătoare. Aşezaţi de o parte şi de alta a mesei, clienţii pot face deodată două lucruri diametral opuse: să mănînce şi să urmărească un spectacol. Avînd în vedere că şi priveliştile se consumă, am putea spune că restaurantul Dinastia Tang e un loc în care se haleşte dublu: Secvenţe de neuitat din punct de vedere estetic, dintr-un spectacol de operă, şi cîteva feluri de mîncare.
Pentru a răspunde acestei situaţii aparte, Pliantul desfăcut ne oferă pe o pagină Programul, şi pe cealaltă, Meniul. Ca să ştii atît ce vîri în burtă, cît şi ce vîri, ca să mă exprim aşa, în priviri. Momentelor din Program le corespund, atît în scris cît şi în realitate, felurile de haleală. Din întreaga afacere, eu n-am reţinut decît o amețitoare învălmăşeală de furculiţe, ceşti, linguri, dansatoare, plescăituri şi cîntecele. Pentru cercetătorii măreţei sinteze dintre operă şi restaurant, dintre artă şi gastronomie, dintre simţul estetic şi sucul gastric, dau mai jos titlurile din Program şi titlurile din Meniu. Potrivit Pliantului, am consumat în materie de cultură următoarele feluri:
Preludiu. „Palatul Regelui Hua” (un ansamblu de instrumente chinezeşti vechi); Segmentul de Dans Cult. „Dansul costumelor Albe” „Dansul Ga Nuo”, Dansul costumelor Curcubeu”, „Dansul triumfal al războinicilor”; Instrument solo. Sextetul de coarde „Cîntecul de primăvară al grangurilor”; Final. „Ta Ge”.
Corespunzător, în plan culinar am consumat următoarele momente creatoare:
„Perle de Cathay” (platou cu fructe de mare asortate şi delicatese din carne de pui); „Căsătorie regală” (consommé din ciuperci negre); „Inima Dragonului” (crevete regal crocant şi proaspăt, încadrat cu nuci şi garnisit cu salată de fructe în sos de maioneză); „Acul de păr al Prinţesei” (muşchi de vacă suculent, copt în sos de ciuperci cu garnitură de salată şi orez prăjit); „Cîntecul salciei plîngătoare” (salată de ginger cu fulgi de ciuperci în sirop de zmeură); „Deliciul de după masă” (prăjiturele de casă cu ceai de iasomie).
Numele înflorite ale mîncărurilor trădează ambiţia bucătarului de a fi la nivelul cultural-artistic al dirijorului. În fapt, ca să zic aşa, am halit pulpe de pui, muşchi de vacă, sos de ciuperci, maioneză, orez prăjit. Dacă ar fi să cred Meniului, aflat în aprigă confruntare cu Programul, nici vorbă de o asemenea îndeletnicire meschină. N-am înfulecat hartane de carne, puţuri de sos şi heleşteie de maioneză, ci am consumat capodopere precum: Inima Dragonului, Acul de păr al Prinţesei. Deloc familiarizat cu tradiţiile chinezeşti, memoria mea ceţoasă confundă cele văzute pe scenă cu cele înfulecate de pe masă. Atît felurile de mîncare cît şi cele de cultură au fost pentru mine, european convins, greu de înghiţit.
La plecare ar fi trebuit să completez un chestionar găsit în Programul-Meniu, sau, mă rog, Meniul-Program. Tipic pentru astfel de documente, chestionarul, pe care l-am luat şi l-am adus acasă, la Bucureşti, începe cu o lingușire faţă de posibilul erou al completării:
„Dragă oaspete, sîntem fericiţi să fiţi cu noi la «Dinastia Tang», Xian, China. Obiectivul companiei noastre e simplu şi direct: satisfacerea clientului. Sub semnul preocupării de a menţine standardul la cote înalte, comentariile dumneavoastră pertinente sînt mult apreciate. Fiţi drăguţ şi completaţi acest chestionar simplu şi returnaţi-l înainte de a pleca. Vă mulţumim pentru timpul pe care ni l-aţi acordat şi vă aşteptăm cu nerăbdare pentru a vă servi şi altădată!”
După întrebările mai largi, amintind de un interogatoriu la Securitate, urmează capitolele dedicate show-ului şi mesei. Pentru show, mai-marii companiei sînt curioşi să afle părerea ta asupra: performanţei artistice, efectelor tehnice, duratei de 60 de minute. La primele două întrebări ai de ales între variantele: excelent, bun, mediu, sărac. La ultima, între altele, diferite, dată fiind concentrarea pe durata de 60 de minute a spectacolului: prea lung, prea scurt, exact atît. Mîncarea se prezintă în faţa ta cu alte întrebări: cantitatea (prea multă, nu e destulă, exact atît) şi calitatea (excelentă, bună, medie, săracă). Şi asupra serviciilor eşti obligat să te pronunţi. Din punctul de vedere al eficienţei: excelent, bun, mediu, sărac; din cel al prieteniei şi curtoaziei: excelent, bun, mediu, sărac.
Dat fiind că n-am priceput o iotă nici din spectacol, nici din dineu, n-am completat chestionarul, lipsindu-i pe cei de la „Dinastia Tang” de „comentariul meu pertinent”!
Despre cafenelele la stradă s-au scris o groază de lucruri. Doar Polul Nord, Cascada Niagara şi Pieile roşii au mai beneficiat de atîta literatură turistică. De fiecare dată unghiul de vedere a fost dinspre interior spre exterior. Întru totul explicabil. Autorii s-au aşezat la o masă, au comandat o cafea sau un whisky şi, răsturnaţi belfereşte, au prins a urmări prin sticla ferestrei sau în direct, fără intermediari, spectacolul străzii. Nimeni nu s-a gîndit la postura inversă. Să stea, adică, în stradă şi să asiste la spectacolul dinăuntru. M-am gîndit mult la cauzele acestui fenomen bizar, egalîndu-l, în plan turistic, pe Omul Zăpezilor în Ştiinţele naturale şi Revoluţia din decembrie 1989 în planul Ştiinţelor istorice. O cauză poate fi găsită în diferenţa dintre lumea din cafenea şi lumea de pe stradă. Cea din afară se dovedeşte extrem de interesantă. Oameni care se mişcă încolo şi încoace, tineri vîslind prin aerul urban pe patine cu rotile, doamne purtînd ostentativ sacoşe cu marca marilor case de modă, deşi înăuntru sînt dessou-uri de la supermarket, un călător străin interesîndu-se de o adresă care nu există. Lumea dinăuntru nu-ţi oferă însă nimic deosebit. Mese goale, în cele mai multe cazuri. Inşi stînd pe scaune şi gustînd din cafele sau desfăcînd cu linguriţa felii din dîmbul de prăjitură. Asta ar fi cauza de ordin intelectual, destul de complicată. Eu cred însă că adevărata cauză e mult mai simplă. Autorii notelor de călătorie în străinătate au stat mai mult prin crîşme decît pe stradă.
Oricum, la Berlin, mi-am propus să observ spectacolul dinspre stradă. La Kempinski, unde mesele se întind pe pogoane de trotuar, clienţii se adună seara în jurul unei lumînări pîlpîinde, precum strămoşii noştri în jurul focului din Pădurea Planetară. O doamnă fără vîrstă, deoarece e atît de zugrăvită încît ți-ar trebui o zi şi-o noapte pentru a-i descoperi adevărata piele, trage dintr-un ţigaret pe care-l ţine între degete cu o eleganţă de tip interbelic. Poartă pe cap o tocă la fel de desuetă. Mai încolo, la cafeneaua de vizavi, un top model şi-a întins picioarele pînă pe trotuar. De sub fusta scurtă ies pulpele, atît de finisate că par lucrate la strung de un Erou al Muncii Socialiste. Un ospătar cu tradiţionalul şorţ în jurul foalelor aşteaptă comanda. Cu o mînă îndoită la spate, să fie sigur clientul că nu-l buzunăreşte, şi uşor îndoit de şale, într-o poziţie de ascultare respectuoasă şi de pîndire şireată a viitorului bacşiş. O familie tipic nemţească s-a rătăcit deplin în hăţişurile procesului de a bea o bere. La picioarele bărbatului stă un dulău paşnic. I s-a pus în faţă o farfurie cu un ciolan. Corespondentul berii din lumea omenească. Lovit de un aer zglobiu, se ridică şi se ia după fata de la bar. Mai încolo, un tînăr gălbejit s-a cufundat în lectura unui roman nesfîrşit.