Vagoane de tramvai galbene şi albastre, tramcare, trăsuri boiereşti, căruţe mitocăneşti şi biciclete şi lume multă pe jos... De pe atâtea strade şi căi, ca de pe atâtea braţe ale unui fluviu uriaş, se varsă ca-ntr-o mare zgomotoasă, pe bariera de la capul podului Târgului de Afară, valuri peste valuri de omenire. Precum este greu să se mai întâlnească două picături de apă o dată ce au apucat să intre fiecare după soarta ei în largul mării, aşa ar fi şi pentru două persoane să se mai găsească, rătăcite o dată în învălmăşeala Moşilor, dacă n-ar fi cuminţi să-şi hotărască mai dinainte locul şi momentul de întâlnire.
Nunta fetei lui Culai Tărîţă, fostul potcovar al satului, ajuns între timp nababul zonei, va avea loc la un deceniu după ce Vintileasa trecuse cu brio de intrarea în Uniunea Europeană. Culai Tărîţă se supusese şi el normelor Uniunii Europene. Nu în ce-l priveşte pe el, ci în ce o priveşte pe fata sa, Panseluţa. Pînă nu demult, ţiganii îşi măritau fetele de pe la 12 ani, cu deplina respectare a tradiţiei. Altfel spus punîndu-l pe ginere s-o fure în toiul nopţii, fugărit de el, tata-socru, cu securea şi strigînd cît îl ţinea gura „Tîlharule, mi-ai furat bunul cel mai de preţ!”, primind-o înapoi a doua zi, după ce mirele,...
Chiar şi cînd e pe zebră, pietonul se uită în dreapta şi-n stînga, pentru a sări în lături dacă vreo maşină ar socoti că e cazul să-l calce, sau grăbeşte pasul, ca să ajungă pe trotuar, un loc mai sigur decît zebra. Despre un pieton care se aventurează printr-un loc nemarcat, inutil să mai vorbesc. Totul în înfăţişarea sa respiră tensiunea provocată de gîndul că în acest loc şi în acest moment trebuie să se protejeze şi nu să fie protejat. Nu acelaşi lucru se poate spune despre Noul dictator absolut al circulaţiei: Biciclistul.
Hotărîrea de a publica editorial în fine, manuscrisul Istoriei, refuzat înainte de 1989 din complicitatea aşa-zişilor disidenţi cu cenzura comunistă, mi-a dat groaznice bătăi de cap. Şi cînd spun asta nu mă refer atît la truda de a-mi găsi manuscrisul, de a verifica dacă e complet şi, descoperind că-i lipsesc pagini, să purced la cotrobăieli arheologice în sertarele şi dulapurile cu hîrtii uitate, cît mai ales la căutarea cărţilor folosite cîndva ca bază de documentare.
Profesorul Ion Hangiu acordă un spaţiu larg publicaţiilor literar-artistice. Prea larg, ar putea obiecta unii, bănuind că autorul e sub influenţa preocupărilor sale anterioare: cele ţinînd de inventarierea revistelor literar-artistice. Nu ştiu dacă Ion Hangiu a cedat plăcerii de a se ocupa de un teritoriu care i-a adus consacrarea. Sigur e că o nimereşte acordînd un spaţiu larg publicaţiilor literare. Spre deosebire de epocile normale, cea interbelică mai ales, 1990 e anul dominaţiei covîrşitoare a politicului.