Profesorul Ion Hangiu acordă un spaţiu larg publicaţiilor literar-artistice. Prea larg, ar putea obiecta unii, bănuind că autorul e sub influenţa preocupărilor sale anterioare: cele ţinînd de inventarierea revistelor literar-artistice.
Nu ştiu dacă Ion Hangiu a cedat plăcerii de a se ocupa de un teritoriu care i-a adus consacrarea. Sigur e că o nimereşte acordînd un spaţiu larg publicaţiilor literare. Spre deosebire de epocile normale, cea interbelică mai ales, 1990 e anul dominaţiei covîrşitoare a politicului. Practic, toate revistele culturale fac politică. Fiecare foaie ţine un editorial. Sunt tipărite şi producţii literare sau articole de critică şi istorie literară. Dar şi ele sunt lovite de politichie. Creaţiile propriu zise sunt puse, de regulă, sub semnul persecuţiilor anterioare. Autori în viaţă, unii chiar prosperi în timpul fostului regim, îşi republică poeme şi proze despre care pretind c-au fost ciopîrţite de satîrul cenzurii.
Satîrul cenzurii e o metaforă, preferată de mulţi autori.
Sub semnul politicului sunt puse şi numeroasele mărturii rupte din jurnale mai mult sau mai puţin scrise pe ascuns în anii dictaturii, despre „suferinţele” îndurate de autorul automat disident.
Nu fără legătură cu politicul e şi promovarea unei noi ierarhii valorice. În numele eticului, sunt cultivaţi scriitori de mîna a doua, preamăriţi, pentru că ar fi fost marginalizaţi sau chiar dizidenţi, în timp ce scriitori mari sunt împinşi pe plan secund, sub motiv că au fost colaboraţionişti.
Prăbuşirea sistemului a relansat crîncena bătălie dintre scriitori: la Uniunea Scriitorilor, prin redacţii, ba chiar şi prin cafenele. Directorii şi redactorii şefi sunt violent, gălăgios contestaţi (tot scriitori, dar puşi de partid). La toate gazetele literare dai de schimbări în şefia redacţiei. Cîrtitorii de ieri iau locul celor aşa-zişi compromişi.
De cum pun mîna pe putere, noii şefi se grăbesc să scrie şi să publice editoriale împovărate de clişee: N-am putut spune adevărul pînă acum! Suntem liberi, putem scrie ce vrem! Huo, Securitatea!
Viaţa le va trage însă clapa. S-au bătut pentru şefie crezînd că regimului Ceauşescu îi va urma un comunism de tip perestroikist. Unul în care ei vor putea scrie şi tipări tot ce le doreşte inima, în publicaţii literare finanţate mai departe de către stat şi, nu oricum, ci finanţate mai bine, mai generos. În condiţiile unui regim gorbaciovist, a fi director de publicaţie culturală e o adevărată mană cerească.
De unde să ştie ei, pe cînd se băteau pentru un post de şef, că va veni economia de piaţă şi că, astfel, a fi şef de revistă literară va fi o povară!