Hotărîrea de a publica editorial în fine, manuscrisul Istoriei, refuzat înainte de 1989 din complicitatea aşa-zişilor disidenţi cu cenzura comunistă, mi-a dat groaznice bătăi de cap.
Şi cînd spun asta nu mă refer atît la truda de a-mi găsi manuscrisul, de a verifica dacă e complet şi, descoperind că-i lipsesc pagini, să purced la cotrobăieli arheologice în sertarele şi dulapurile cu hîrtii uitate, cît mai ales la căutarea cărţilor folosite cîndva ca bază de documentare.
Chiar şi atunci, în anii ’80, cărţile proeltcultismului primordial erau greu de găsit. Unii autori dispăruseră fizic sau literar şi, în consecinţă, operele din care-și trăseseră gloria Premiilor de stat nu mai fuseseră reeditate. Alţii evoluaseră mai mult sau mai puţin spectaculos, suficient de spectaculos ca să-și treacă sub tăcere operele lor anii 1947 – 1953, cu jena cu care un om matur, cap de familie, îşi ascunde blenoragiile tinereţii.
Librăriile, ba chiar şi anticariatele, n-aveau cum să-ţi ofere spre vînzare Pîine albă de Dumitru Mircea sau Ţie îţi vorbesc, Americă! de Maria Banuş.
Toate se găseau, desigur, la Biblioteca Academiei.
Merita însă lectura lor în viteză, aproape răsfoirea, efortul de a le împrumuta pentru acasă?!
Care efort nici el nu era prea lesnicios, dacă ne gîndim că proletcultişti celebri precum Dan Deşliu sau Nicolae Moraru, împinşi în suburbiile literaturii de noile generaţii, deveniseră brusc dizidenţi, postură care le aducea comentarii favorabile prin redacţii şi cafenele, dar mai ales gloria pe undele scurte ale Europei libere.
Cu chiu cu vai, am reuşit pînă la urmă să-mi alcătuiesc o bibliotecă a literaturii proletcultiste.
De la momentul cînd trudeam la marele meu Proiect, profitînd de rutina ceauşismului, au trecut multe decenii. O perioadă de timp nu doar lungă, dar şi plină de atîtea cotituri în destinul meu de condeier, încît anii cînd fişam Scînteia stalinistă în biroul meu de la Scînteia tineretului, îmi apar ca un punct de început pentru totdeauna pierdut în ceaţă.
În tot acest timp, din motive care-mi scapă, întreaga materie strînsă cu dificultăţi enorme s-a făcut praf şi pulbere.
O dată decis să-mi tipăresc în fine, Istoria, m-am văzut obligat la o aventură mai grozavă decît descoperirea unei unghii de dinozaur dispărut cu milioane de ani în urmă. Din cărţile proletcultiste nu mai rămăseseră decît cîteva piese, şi acelea aruncate pe raftul de jos al Dulapului cu literatură română. Manuscrisul Lucrării şedea într-un dulap închis, ascuns sub o grămadă de hîrtii. Plicurile cu fișe se prăfuiau într-o sacoşă de voiaj, aruncată într-un colţ al balconului. Din cîte ţineam minte, prin anii ’90, dădusem la rebătut pe computer întreg manuscrisul despre 1947 – 1953. Aveam doar varianta printată.
Cea electronică dispăruse.
Ca să treacă lucrarea de cenzură, cei de la Consiliul Culturii mi-au recomandat să întocmesc un soi de introducere la anii 1947 – 1953. Dedicată literaturii din perioada 1944 – 1953, textul urma să arate că după 23 august 1944 apăruseră şi opere cît de cît acceptabile. Cu seriozitatea pe cît de inutilă, pe atît de nătîngă, care mă defineşte, m-am apucat de cercetarea perioadei 1944 – 1947. Aveam la dispoziţie timp şi energie din belşug. Fusesem mutat ca pedeapsă la revista Teatrul. Pentru cineva din conducerea unui cotidian, şefia unui lunar e mai ceva ca o vacanţă infinită. Luptînd şi eu ca toţi românii cu frigul, cu întreruperile de energie, cu autoservirile tot mai pustii, am reuşit să scriu cîteva capitole importante din ceea ce se profila drept o nouă carte; una consacrată perioadei 1944 – 1947.
După 1998, în contextul puzderiei de reviste şi revistuţe ivite peste noapte, o publicaţie îmi ceruse fragmente din celebra Istorie.
Proprietarul publicaţiei nu era nimeni altul decît Vasile Bontaș, fostul secretar al CC al UTC de pe vremea apariţiei în SLAST a Serialului. Îmi fusese, în perioada respectivă, de mare ajutor prin priceperea de a asigura tipărirea unor texte cu cîntec fără a risca scandalul politic obişnuit.
După Revoluţie, Vasile Bontaș a rămas şomer. Furia poporului gălăţean revoltat i-a luat nu numai stiloul (secretar cu propaganda la Comitetul judeţean de partid a plecat din birou intempestiv, lăsînd maselor, cadou stiloul), dar şi funcţia.
Ca şi în alte numeroase cazuri, Revoluţia n-a putut să-l deposedeze pe Vasile Bontaș de deşteptăciune. Aşa cum, în multe alte cazuri, n-a putut să-i împroprietărească pe proşti nici măcar cu un milimetru de creier.
Imediat după decembrie 1989, Vasile Bontaș s-a avîntat pe teritoriul cel mai prielnic la vremea respectivă pentru exploatarea capitalistă: Presa.
A investit într-un săptămînal. Acesta, urmînd destinul altora, la fel, şi-a dat duhul după un an. Pînă atunci însă, dovedind mirosul unui rechin de presă, Bontaș m-a contactat, cerîndu-mi fragmente din legendara Istorie a proletcultismului.
Din ce i-am dat şi ce s-a publicat ţin minte doar textul Decadenţa prozei şi cel despre Campania împotriva gîndirii de Dreapta. Printre hîrtiile desperecheate şi boţite găsite în dulapuri la capătul unor scotociri aproape militariceşti, dau de fragmente din Decadenţa prozei.
Neîndoielnic textele tipărite pot fi recuperate doar din colecţia publicaţiei.
Sigur aceasta se află la Biblioteca Academiei.
Cum se numea publicaţia?
Întrebarea mă lasă cu gura căscată.
Nu-mi amintesc titlul publicaţiei!
După noi răscoliri, prilej cu care descopăr, trase la xerox, primele pagini din marile ziare ale perioadei 1944 – 1947, dau peste o pagină din publicaţia respectivă.
Am găsit titlul!
Nu l-am scris însă nicăieri.
Așa că l-am uitat iar!