În locuinţa sa din strada Gorohovaia, într-una din acele clădiri mari, cu locuitori câţi ar încăpea numai bine într-o capitală de judeţ, stătea într-o dimineaţă, culcat în pat, Ilia Ilici Oblomov. Era un om de vreo treizeci şi doi-treizeci şi trei de ani, de statură mijlocie, cu o înfăţişare plăcută şi ochii de un cenuşiu închis, dar fără nici o expresie hotărâtă, fără nici o urmă de adâncă gândire întipărită în trăsături. Gândul îi rătăcea în voie pe faţă, ca pasărea în văzduh, îi flutura în ochi, se oprea o clipă pe buzele întredeschise...
Soția dă buzna în biroul în care aștept, bătînd inutil din picior, să se updateze wireless-ul. Dacă face asta înseamnă că e ceva foarte grav. Cutremur nu e. L-aș fi simțit și eu. Incendiu, nici atît. Ar fi venit miros de fum. Și totuși e ceva grav. Ceva foarte grav. Ce mai încolo și încoace! O nenorocire. Una pe care doar eu, o mai pot contracara. Doar eu pot contracara nenorocirea pe cale să se întîmple deoarece doar eu, din toată casa, am autoritate asupra lui Tzontzy.
Pentru politicienii de la Roma, Italia de Sud e ca Autostrada (cu A mare, ca orice fapt de legendă!) pentru politicienii români. Toți denunță că nu s-a rezolvat problema. Toți se angajează s-o rezolve și, pînă la urmă, problema rămîne așa cum e de ani întregi ani: Nerezolvată. Sărăcia Italiei de Sud e o realitate eternă a Italiei. Absența Autostrăzii e o realitate eternă a României. După popasurile din Nordul bogat, după raitele prin orașele-stat, gen Veneția, Bologna, Verona, Florența, mi-am zis să mă aventurez și-n Sudul Italiei, conștient că e ca și cum, la Londra fiind, m-aș decide să-mi petrec vacanța în județul Vaslui din România.
Am trecut cu lectura Veteranilor de cucerirea Odesei. Concluziile sînt de prisos. Dacă te gîndești la cîtă suferință a produs această uriașă victorie, cum îi zic bocancii patriotarzi măcelului din vara și toamna lui 1941, te întrebi dacă Mareșalul era un om normal, normal la cap, cum ar spune proprietara minimarketului din colț. Și măcar dacă ar fi rămas în Istorie ceva după această cucerire. Despre cucerirea Odesei nu mai scrie și nu mai vorbește nimeni. Mareșalul e la index pe motiv de antisemitism.
Reporter: Ce proiecte aveaţi la Revoluţie? Ion Cristoiu: La Revoluţie eram director la revista Teatrul, lunar al Consiliului Culturii. Plecasem de la Scânteia Tineretului, unde fusesem debarcat de la Suplimentul literar al Scânteii Tineretului şi aşteptam un comunism de tip perestoichist. Scriam proză, ştiam că nu voi mai putea să public proză satirică, dar îmi făcusem şi un volum, îl bătusem la maşină şi îl pusesem în bibliotecă, spunând că deja l-am tipărit, deşi nu-l tipărisem.