„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

Despre cîini și mîțe. Cum mi-am dat seama că totuși Tzontzy e o pisică

Soția dă buzna în biroul în care aștept, bătînd inutil din picior, să se updateze wireless-ul.
Dacă face asta înseamnă că e ceva foarte grav.
Cutremur nu e. L-aș fi simțit și eu. Incendiu, nici atît. Ar fi venit miros de fum.
Și totuși e ceva grav. Ceva foarte grav.
Ce mai încolo și încoace! O nenorocire. Una pe care doar eu, o mai pot contracara.

Tzontzy a ajuns pe balcon să se năpustească la Pisicuță!
Doar eu pot contracara nenorocirea pe cale să se întîmple deoarece doar eu, din toată casa, am autoritate asupra lui Tzontzy.

Fără a mai închide ușa o urmez în grabă pe soție.
Pe balcon, spectacolul e teribil.
Suit pe măsuță, Tzontzy s-a arcuit de parcă și-ar fi pus mîinile în șold.
Pisicuța e jos, în coșuleț.
Se uită la el, arcuită și ea. Și-a coborît urechile. Semn c-a cedat în confruntarea deocamdată psihologică – zice soția.

Țin infinit mai mult la Pisicuță decît la Tzontzy. Ea, da, mi se pare că merită să ne ocupăm de ea. Tzontzy e un vlăjgan de o rară lașitate, lipsit de minimul curaj de a sări de pe geamul balconului pînă la plasa situată doar la un metru mai jos, nu merită mai mult decît un picior în burtă.

Deja furios pe el (ce e casa lui, de vrea s-alunge Pisicuța?) îl înșfac și-l arunc pe podeaua holului dintre balcon și bucătărie. După aterizare, se întoarce și arcuit a bătaie mîrie la mine.

– Mîrîi la mine? mă indignez eu și-i ard una peste căpățînă.

După care mă potolesc, dîndu-mi seama că e totuși, o pisică.