(Intră Hamlet citind.)
Regina: Ce trist se-apropie, citind, sărmanul.
Polonius: Plecaţi! Vă rog din suflet, amândoi. Îi ies în cale.
(Regele şi regina ies în grabă.)
O! Mă-ngăduiţi. Ce face Hamlet, bunul meu stăpân?
Hamlet: Bine, mulţumesc lui Dumnezeu.
Polonius: Mă cunoşti, alteţă?
Hamlet: Nespus de bine: eşti un neguţător de peşte.
Polonius: Nu sunt, alteţă.
Hamlet: Atunci măcar de-ai fi la fel de cinstit.
Polonius: Cinstit, alteţă!
Hamlet: Da, domnule: să fii cinstit, în lumea asta aşa cum e ea, înseamnă să fii un om ales din zece mii.
Polonius: Asta e foarte adevărat, alteţă.
Hamlet: Căci dacă soarele face să puieze viermi într-un câine mort, fiind un hoit bun de sărutat… Ai o fiică?
Polonius: Am, alteţă.
Hamlet: N-o lăsa să umble în soare: împlinirea e un har ceresc, dar nu în felul în care se poate împlini fiica dumitale. Ia seama, prietene.
(Citeşte iar.)
Polonius (aparte): Ce zici de asta? Îi dă zor mereu cu fiică-mea: totuşi la început nu m-a recunoscut; zicea c-aş fi neguţător de peşte: a luat-o razna, a luat-o razna; e drept că în tinereţe am suferit şi eu multe chinuri ale dragostei, foarte asemănătoare cu acestea. Am să-i vorbesc iar. Ce citeşti, alteţă?
Hamlet: Vorbe, vorbe, vorbe.
Polonius: Care-i povestea, alteţă?
Hamlet: Între cine şi cine?
Polonius: Voi să zic despre ce e vorba acolo în carte, alteţă.
Hamlet: Bârfeli, domnul meu: pehlivanul ăsta de satiric zice aici că bătrânii au barba căruntă, că obrajii le sunt zbârciţi, că din ochi li se scurge ambră vâscoasă şi clei de prun, că au o îmbelşugată lipsă de judecată, dimpreună cu balamale slăbănoage; lucruri pe care, domnul meu, deşi le cred cu toată puterea şi străşnicia, totuşi socot că nu e cinstit să le aşterni aşa pe hârtie; căci însuţi domnia-ta, domnul meu, ai ajunge la vârsta mea, dacă, precum racul, ai putea merge de-a-ndăratelea.
Polonius (aparte): O fi asta scrânteală, dar e cu socoteală. N-ai vrea să ieşi din aerul acesta, alteţă?
Hamlet: Intrând în mormânt.
Polonius: într-adevăr, asta înseamnă să ieşi din aerul acesta.
(Aparte): Ce pline de tâlc îi sunt răspunsurile câteodată! Nebunia brodeşte adeseori câte una pe care judecata şi mintea sănătoasă nu le pot naşte cu atâta spor. Îl las singur, şi am să pun la cale îndată, cum-necum, o întâlnire între el şi fiică-mea. Măritul meu stăpân, cu toată plecăciunea îmi iau rămasul bun de la alteţa-voastră.
Hamlet: N-ai putea, domnul meu, să-mi iei ceva de care m-aş despărţi mai bucuros: decât viaţa, decât viaţa, decât viaţa.
Polonius: Rămâi cu bine, alteţă.
Hamlet: Plicticoşi mai sunt bătrânii ăştia fără minte!