1. În drumul meu de rutină de la ușă pînă la locul din Sală – 85 – trec pe lîngă alți și alți cititori. În primele rînduri, dînd curs regulamentelor, stau cei care studiază publicații. Publicațiile, dacă sînt de format mare, se pun pe niște stative. Cititorul ședea pînă mai ieri în fața ziarului desfăcut și mutînd privirea de sus în jos copia sau nota ceva într-un caiet, dacă era fătucă, pe fișă dacă era cercetător. Asta era pe vremea tinereții mele de șoarece de bibliotecă. Azi, lucrurile sau schimbat. Colecțiile sînt mai departe din hîrtie. Un proiect de digitalizare, conceput împreună cu Biblioteca Municipală, a căzut după ce rechinii imobiliari l-a dat jos din funcția de director pe Florentin Rotaru. Cititorul și-a schimbat instrumentele. Stă de regulă în fața unui laptop și pigulește cu două degete tastatura.
Așa se fac acum fișele.
Pentru mine această primă parte a sălii e un spațiu de învățătură. În drum spre locul meu din fundul sălii, bag seamă la ce fișează alții. Chiar în primul rînd pe dreapta e un coleg de sală de ani întregi. Fișează publicații de Sport. La BAR, sînt și colegi de lectură pe care am impresia că-i știu de o viață. E drept, eu sînt cel mai vechi și nu de puține ori, în cititorii mucegăiți din sală, mă văd pe mine însumi. Și eu și ei nu producem nimic din statul în Bibliotecă.
Sînt însă și cititori noi, trecători prin viața care e sala 1 lectură a BAR. De regulă sînt autori de teze de doctorat, veniți aici, pentru că doar aici e o anume colecție. Dacă e unul care a stat doar cîteva zile, îl las în pace. Mă resemnez să văd că studiază o publicație locală de pe vremuri, gen ziar făcut la Turnu Severin de popă și țărcovnic. Dacă stă mai mult, mă opresc însă la un moment dat, pentru a mă interesa țelul venirii sale la BAR și mai ales scopul studierii unei anumite colecții. Așa se întîmplă cu o tînără fără dimensiuni care fișează în rîndul doi, pe dreapta cum intri, marile ziare interbelice. Pe aleea din dreapta o iau și eu spre locul meu din fundul sălii. De cîte ori trec, fără voia mea chiar, privirea îmi cade pe colecția larg deschisă a unui ziar interbelic. Tînăra a luat la fișat fiecare zi. Astfel că de o săptămînă, de cînd și-a făcut apariția cititoarea, mă întorc, preț de cîteva secunde, cît mă uit în trecere, la anii interbelici. Îmi sar în ochi titlurile de ceea ce azi s-ar numi Breaking news-uri: Ultimatumul lui X, Demisia Guvernului Y. La un moment dat, mă întorc după ce-am trecut de ea cîțiva metri și o întreb la ce lucrează. Are o teză de doctorat cu obiceiurile alimentare interbelice. Pe cît pot (trebuie să vorbesc în șoaptă) îi spun de lipsa din istoriografia noastră a ceea ce Ortega Y Gasset numea Istoria mică, istoria vieții cotidiene a românilor. E drept, au apărut unele cărți, doar începuturi, cum ar fi despre Medicina românească pe vremea lui Carol I sau eseurile lui Ion Bulei despre realitatea cotidiană dinainte de Primul Război Mondial. Dar despre obiceiurile alimentare nu știu să se fi ocupat cineva. Mai aflu că inițial a vrut să adauge obiceiuri văzute de literatură, nu doar de presă. Simt nevoia să-mi pun mîinile în cap. Dau din nou peste păcatul mortal al lucrărilor de doctorat. Conducătorii, jumătate dintre ei comisari de circă de Poliție mai degrabă decît cercetători, impun teme de o lărgime incredibilă.
S-o luăm pe asta:
Obiceiuri alimentare în presă și în literatură.
Documentarea cerută de teză depășește o viață de om. Trebuie să fișezi toate ziarele și revistele interbelice, chiar și pe cele mai puțin însemnate. În cazul literaturii trebuie să citești nu numai proza, teatrul și poezia vremii, dar și critica literară, pentru a vedea dacă exegeții se ocupă și de haleală. N-are cum să iasă o teză serioasă. Și nu numai din cauza documentării, dar și din cauza imposibilității de a găsi ceva care trebuie demonstrat. O întreb, totuși, pe cititoare dacă a tras pînă acum vreo concluzie. Deși se intitulează În presă, teza va trata obiceiurile alimentare ale românilor interbelici doar în Universul și Curentul.
Mă rog!
Oricum prima constatare, la care devin atent:
Reclama la produsele alimentare vizează articolele de lux: șampanie, caviar.
De înțeles:
Ziarele sînt cumpărate cu precădere de cei care știu gustul șampaniei.
Cum să faci reclamă la mămăligă sau la pîine de secară?
Ori de cîte ori trec acum pe la distinsa, îmi vine să mă opresc pentru a-i spune că Universul și Curentul aveau suplimente săptămînale dedicate familiei. Acolo ar trebui să caute. De fiecare dată mă reține s-o fac gîndul că șeful ei de la doctorat i-a zis să citească doar cele două ziare.
2. Din zicerea lui Napoleon despre Ney remarc un adevăr tulburător: Toți cei care au avut într-un fel sau altul o legătură cu Napoleon au rămas în Istorie prin faptul c-au fost oamenii lui Napoleon, dar și prin vorbele lui Napoleon despre ei, multe deloc binevoitoare.
3. Filmul Waterloo al lui Serghei Bondarciuc se întemeiază pe conflictul Napoleon – Wellington, avansat întîia oară în Istorie de Mizerabilii lui Victor Hugo. Urmîndu-l pe marele scriitor, care, asemenea lui Shakespeare prin Richard al III-lea, a impus o imagine pentru totdeauna, alți și alți filosofi ai Waterloo-ului au redus Bătălia la confruntarea dintre Wellington și Napoleon, nedreptate făcută Împăratului, deoarece Napoleon se bate cu Întreaga Europă și nu cu un om. Pentru Bondarciuc, interesat în chip rusesc și de suflet, confruntarea e vitală. Dacă ne uităm însă cu atenție la cele două personaje, urmărite de camere îndeaproape, vom sesiza imediat că Napoleon e sub Wellington în planul energiei, deciziei, umorului, calmului. Să fi fost Bondarciuc un anti-Napoleon, potrivit tradiției rusești, sau pur și simplu a văzut în Napoleon un personaj mai rusesc prin zbucium decît Wellington.
Finalul mă convinge că viziunea asupra Bătăliei e a unui rus, dușman al lui Napoleon. Wellington se întristează la vederea cîmpului de bătălie, concretizare cinematografică a mult invocatei vorbe:
După o bătălie cîștigată, o bătălie pierdută e lucrul cel mai trist.
Ducele zisese asta despre cei din alaiul său, morți la Waterloo și nu despre măcelul care a fost confruntarea. Rusul Bondarciuc face din Wellington o cuconiță de roman de Al. Dumas, care suspină în batista dată cu parfum la imaginea vrabiei moarte de frig. În realitate, Wellington e crud, cinic, așa cum sînt toți comandanții militari, scutiți de trăiri pacifiste, tipice ONG-urilor din lumea de azi. De altfel, așa cum am mai observat, întreg filmul încearcă să-l micșoreze pe Napoleon în favoarea lui Wellington. Cît despre Garda moare, dar nu se predă, secvența lichidării cu tunurile a careului condus de Cambronne, după umanitara solicitare de predare din partea sufletelor nobile engleze, stă sub semnul falsului, nici unul dintre cele trei careuri nefiind lichidat.
4. Abia acum mi-a venit ideea:
Să studieze cineva și apoi să scrie despre rolul crucial al artei în fixarea pentru posteritate a imaginii unui personaj sau a unui eveniment.