„S-a stins viaţa falnicei Veneţii,
N-auzi cîntări, nu vezi lumini de baluri;
Pe scări de marmură, prin vechi portaluri,
Pătrunde luna, înălbind păreţii”.
Ştiute pe de rost de iubitorii de poezie şi întrezărite de bacalaureaţi, aceste versuri au fost publicate de Mihai Eminescu în volumul Poesii din 1883.
Sonetul Veneţia, din care au fost ele desprinse, e abordat de eminescologi ca o imitaţie sau, mai bine zis, ca o prelucrare după poezia unui străin.
Rămîne istoricilor literari să stabilească adevărul, deşi, judecînd după dispoziţia intelectualilor de a nu fi de acord unul cu celălalt, o asemenea minune riscă să nu se realizeze în Veci.
Îmi permit însă – îndreptăţit şi de dovezile puse la dispoziţie de colecţiile publicaţiilor pe care le-am condus de-a lungul timpului – să mă apropii de versurile eminesciene în postura de gazetar.
Gazetar al Istoriei şi gazetar al actualităţii.
Ca gazetar al Istoriei, nu pot să nu observ că marele poet se referă la un adevăr acceptat de toţi cercetătorii:
Trecutul Veneţiei surprinde prin eterna sărbătoare la care se dedau atît cetăţenii, cît şi autorităţile.
Nu există mărturie de călător la Veneţia între secolele XIV-XVI care să nu surprindă, cu sentimente amestecate – de la uimire pînă la revoltă şi trecînd prin invidie – ameţitorul carusel de petreceri care defineşte Oraşul Lagună.
Îndrituiţi de aceste mărturii, dar şi de documente, istoricii se întrec în a descrie cu lux de amănunte osîrdia depusă de cetăţeni şi autorităţi pentru a face din Oraş un continuu bal.
Dintre paginile dedicate eternei serbări veneţiene m-aş opri, pentru talentul de scriitor ghicit în ele – la cele din eseul lui Charles Diehl, Une république patricienne, Venise, apărut în 1913 şi tradusă la noi între cele două războaie la editura Naţională Gh. Mecu sub titlul Veneţia – o republică patriciană.
Chiar şi pîinea era aurită
Capitolul sugestiv intitulat Viaţa şi distracţiile debutează astfel:
„În descrierile Veneţiei care ne-au rămas din secolul al XVI-lea nu e vorba decît de serbări splendide, de ospăţuri bogate, de baluri miraculoase”.
Omul de azi, cu o viaţă orînduită strict de exigenţele slujbei, mîncînd sandvişuri între casă şi serviciu, rămîne stupefiat în faţa tablourilor întruchipate, de exemplu, de ospăţurile care aveau loc în oraşul Sfîntului Marcu:
„Pe mesele acoperite cu feţe delicat lucrate, candelabrele de argint şi aur luceau alături de cupele smălţuite, de potirele şi tăvile de argint încărcate cu bunătăţi, sau umplute cu plante miresmate. Pe poliţele aranjate în jurul sălii erau expuse vasele rare de majolică, vesela pitorească şi paharele, de un format delicios de complicat. Şervetele erau aşezate în formă de turban sau de mitră, de coroană sau de piramidă. Parfumuri răspîndite în sală, flori aşezate în dreptul fiecăruia, adăugau acestui lux o graţie armonioasă. Însă, adevărata minune o formau bucatele: stridii şi trufe, salate şi feluri de ciorbe, morun de Ferrara, mreană de Binasco, cîrnat de Modena, măruntaie de Treviza, sturzi de Peruza, prepeliţe de Lombardia, raţe de România, paste de Genova, prăjituri şi fructe de toate felurile, se perindau fără încetare şi adesea erau ciudat preparate.
Fără să vorbim de aromate, care se întrebuinţau în abundenţă, se punea zahăr la fripturi şi peşte şi de multe ori ape parfumate în sosuri. Cele mai diferite vinuri complectau acest lux gastronomic: tămîios de Candia, vin grecesc de Cipru, vinuri de Ungaria, Mosela şi Rin. Toate erau prezentate într-un mod ingenios şi amuzant. Salatele în relief, reprezentau animale sau litere; fortăreţe cu pereţii de lămîie erau împodobite cu felii subţiri de şuncă, de capere şi măsline, de sardele şi de icre. «Se mai servea, zice un contimporan, plăcinte de vînat, în formă de lei auriţi; plăcinte de vulturi negri, în picioare; de fazani, cari păreau vii; de păuni albi, înconjuraţi de roata cozii lor şi garnisiţi cu funde de aur şi de mătase multicoloră; zaharicale aurite, asemănătoare cu capetele de metal ale unui şiret, atîrnau împrejurul acestor păuni cari stăteau în picioare, parcă ar fi fost în viaţă, avînd parfumuri în cioc, şi o deviză de dragoste între labe. Se vedeau şi statui mari de marzapan; una reprezenta calul Capitolului, alta pe Hercule cu leul şi cealaltă un inorog (unicorn), înfigîndu-şi cornul în botul smeului. La fel de minunat erau rînduite şi fructele; chiar pîinea, cîte-odată, era aurită. Şi invitaţii se bucurau grozav admirînd aceste compoziţii, neprevăzute cîteodată şi care te buimăceau – ca atunci, cînd Enric al III-lea văzu fărîmîndu-i-se în mîini, şervetul, pe care îl credea de pînză şi care era de zahăr – dar a căror înfăţişare pitorească şi încîntătoare dădea meselor un farmec unic»”.
De observat din această descriere că masa era nu numai un prilej de crăpelniţă halucinantă, făcîndu-te să te întrebi în ce burdihane încăpeau atîtea cantităţi de haleală, dar şi unul de lux împins pînă la proporţii fantasmagorice prin minuţie şi risipă.
Fiecare patrician se dădea peste cap să şocheze prin bogăţia palatului ridicat pe Canale Grande (cu o faţadă ce trebuia să strige celor ce se plimbau încolo şi încoace pe acest Bulevard de apă că proprietarul e putred de bogat), prin luxul veşmintelor, dar, mai ales prin serbările puse la cale.
Păsările zburau din plăcintele desfăcute
Charles Diehl se opreşte cu titlu de exemplu la recepţia dată de cardinalul Grimani, în onoarea lui Ramuccio Farnese în ziua de 1 august 1552:
„În palatul Giudeca, saloanele, acoperite cu stofe bogate, ornamentate cu picturi şi tapiserii ofereau, în sclipirea luminilor, un spectacol încîntător. În curtea în care se adunaseră peste trei mii de persoane, un scamator turc şi nişte acrobaţi distrau lumea, prin forţa şi îndemînarea lor. Pe canal, se înghesuiau peste trei mii de gondole, pline cu doamne şi patriciene, în costume strălucitoare. În zgomotul artificiilor şi instrumentelor de muzică, invitaţii coborîră din bărcile împodobite cu catifea şi aur, iar scînteierea costumelor în culori vii şi luxul podoabelor erau minunate. Masa, la care au luat parte peste o sută de mosafiri, a ţinut patru ore, în care timp s-au servit nouăzeci de feluri de bucate. Bufonii o înveseliră cu caraghioslîcurile lor; măşti împărţiră doamnelor amintiri elegante, iar păsărelele, zburînd din plăcintele desfăcute, încîntară sala cu zgomotul aripelor lor. Urmară apoi dansuri pînă tîrziu noaptea, iar invitaţii cari se retrăgeau, fură întovărăşiţi pînă la gondolele lor, de un număr nesfîrşit de torţe.”
Dacă adăugăm acestora descrierile de costume complicate, de interioare şi exterioare de palate, deşuchierea moravurilor, avem imaginea unor oameni plonjaţi în plăcere ca într-un hău al sinuciderii.
Permanenta sărbătoare defineşte nu numai viaţa individuală, dar şi cea publică.
Nici un prilej nu e trecut cu vederea de Autorităţi pentru a organiza ceremonii, recepţii, cortegii, procesiuni.
Încoronarea Dogelui, încoronarea nevestei Dogelui, serbarea aşa-zisei căsătorii a Dogelui cu marea, ieşirea Dogelui pe străzi se transformau în tot atîtea momente de etalare a unui fast nebun.
Ambasadorii şi vizitatorii de seamă erau primiţi la Veneţia în cadrul unor ceremonii menite a-i lăsa cu gura căscată chiar şi pe regi şi împăraţi.
Va rămîne în istoria ceremoniilor pompoase primirea făcută de Serenissime regelui Henric al II-lea, în 1574:
„Cînd sosi la Murano, regele fu primit de către şaizeci de senatori urcaţi în şaizeci de gondole; i se puse la dispoziţie o gondolă magnifică, tapisată cu stofă de aur; pe lîngă el, patruzeci de tineri patricieni îmbrăcaţi în mătase şi aur făceau serviciul de onoare. A doua zi, Dogele veni să-i ia, urcat pe Bucentaur; regele fu condus pe o galeră manevrată de patru sute de vîslaşi, pe a cărui pupă era ridicat un tron, şi în salvele artileriei, cortegiul, care număra peste două sute de corăbii, se îndreptă spre Veneţia. La Lido, unde făcură primul popas, se ridicase un arc de triumf, operă a lui Palladio şi împodobit cu picturi de Tintoretto şi Veronese. De acolo, cortegiul ajunse în oraş şi regele fu condus cu mare pompă la palatul Foscari, unde urma să fie găzduit. Atît de mare a fost frumuseţea serbării încît regele exclamă: «Ce păcat că regina, mama mea, nu este aici, spre a privi şi ea acest spectacol!» Zilele următoare avură loc regate, focuri de artificii, o vizită la arsenal, lupta celebră a lui Castellani şi Nicolotti; afară de asta avu loc la Palatul ducal un banchet de trei mii de tacîmuri în sala marelui Consiliu şi un bal grandios, la care cele mai elegante patriciene, îmbrăcate în mătase albă, împodobite cu diamante şi perle, stîrniră admiraţia tînărului şi elegantului suveran. Cînd dansurile încetară, invitaţii luară loc în jurul unei mese magnifice, la care cele mai frumoase patriciene căpătară spre amintire, figurile alegorice, sculpate în zahăr, care înfrumuseţară mesele ospăţului”.
Carnavalul ţinea 60 de zile
Petrecerea se extinde, într-o demenţă inexplicabilă, la nivelul întregului oraş, cu ocazia Carnavalului, care dura nici mai mult, nici mai puţin decît trei luni.
Punînd la lucru virtutea de scriitor, Charles Diehl ne oferă o imagine de necrezut a acestei petreceri la care participă nu numai oamenii, dar şi edificiile:
„Dar cea mai mare animaţie domnea în oraşul Sfîntului Marcu, în timpul carnavalului. Începînd de la Sfîntul Ştefan, pînă la începutul postului, Veneţia o ducea într-o petrecere. În timpul acestor cîteva săptămîni, Veneţienii nu mai ieşeau decît cu mască şi deghizaţi. În fiecare seară mulţimea se îngrămădea pe pieţe, fie spre a vedea defilînd marile cortegii pompoase demăşti, fie spre a se înveseli de giumbuşlucurile lui Mattacine, îmbrăcat în alb, cu pantofi şi jartiere roşii, purtînd pe cap o pălărie cu pană; ale lui Pantalon, cu haina roşie şi antiriu lung negru; ale lui Zanni, cu pantaloni largi albi, brodaţi cu verde; ale lui Arlechin cu costumul bălţat; sau ale Doctorului, cu robă lungă, gravă; ale tuturor acestor figuri, devenite clasice, prin cari verva veneţiană îşi lăsa frîu liber. Să aţîţi curiozitatea sub mască, să-ţi arunci în obraz ouă umplute cu parfum, să te opreşti la taraba marionetelor, să faci arc împrejurul muzicanţilor în plin aer, să mănînci, să te joci, să rîzi… se pare că aceasta era unica grijă a Veneţienilor, în acele zile de bucurie. Întreg oraşul, părea cuprins de o febră de petreceri şi toţi: patricieni, plebei, curtezani, străini veniţi de pretutindeni, erau fericiţi să uite grijile de toate zilele.”
Charles Diehl e un descriptiv de geniu.
Din nefericire, doar un descriptiv.
Dacă ar fi şi un gînditor cît de cît, el ar încerca să ne dezvăluie şi cauzele din adîncimi ale acestei Duminici infinite.
Numai decadenţa – invocată de el mai peste tot – nu explică această aberaţie, căci o astfel de ardoare în deşănţarea cărnii e o abatere de la firescul omenesc.
Republica avea instanţe de conducere politică – de la Marele Consiliu pînă la Consiliul celor Zece.
Lesne de priceput că aceste instanţe nu numai că erau de acord cu această cheltuire a energiilor şi banilor în trăirea deşănţată a clipei, dar mai mult, o încurajau şi, în multe cazuri, o organizau.
Nebuniei colective i s-au căutat de-a lungul timpului explicaţii cît de cît adecvate.
Poeţii şi filosofii au văzut în ea semnele în afară ale unei disperări din adîncuri.
Veneţienii ştiu că se apropie sfîrşitul inevitabil al puterii, gloriei şi bogăţiei Oraşului-cetate.
Şi această conştiinţă obscură, desigur, naşte o disperare stranie. care se traduce printr-un exces de petrecere.
Un rai în care se cheltuie nebuneşte
Istoricii, mai ales cei înzestraţi cu ascuţime rece, analitică, văd dincolo de ceremoniile puse la cale de Autorităţi calculul pragmatic, tipic inteligenţei viclene a veneţienilor.
Acel calcul care făcea ca Serenissima să negocieze pe ascuns cu Turcii în timp ce trimitea unor principi precum Ştefan cel Mare, felicitări de prisos pentru vitejia cu care apărau Creştinătatea.
Adăugată instituţiei curtezanelor, încurajată pe şest de Autorităţi, petrecerea fără sfîrşit avea menirea de a atrage la Veneţia oameni cu bani din întreaga Europă.
Într-un volum anterior de note de călătorie, scriam, după un popas la Las Vegas, despre localurile care stau tot timpul cu perdelele de pluş grele trase.
Luminate feeric, dar artificial, localurile de la Las Vegas întreţin clientului iluzia ruperii depline de lumea exterioară.
Un anunţ de la restaurantul unui cazinou suna astfel:
Servim micul dejun la orice oră din zi şi din noapte!
Las Vegasul însuşi e astfel alcătuit încît cel venit din restul Americii şi al lumii să arunce banii fără a se mai gîndi că, la un moment dat, va trebuie să revină în lumea reală.
Pentru Europa secolelor XIV-XVI, Veneţia e un Las Vegas.
Veniţi dintr-o lume cît de cît severă în materie de petreceri, călătorii trebuie să uite de ei, de grijile de acasă şi, nutrind iluzia unui Rai etern, să cheltuiască într-o continuă petrecere.
O altă explicaţie a luxului afişat ne-o dă chiar sintagma eminesciană: falnicei Veneţii.
Veneţia e o mare putere colonială, precursoare a Imperiului britanic.
Stăpînirea acestui imperiu, dar şi păstrarea Veneţiei se fac cu sabia într-o mînă şi cu banii, în cealaltă.
Un instrument politic folosit de Veneţia e însă impresia imaginii de putere, de bogăţie, de lux sau cum ar spune Mihai Eminescu: de fală.
Oaspetele, obişnuit sau oficial, trebuie să fie dat gata de bogăţia afişată ostentativ de Oraşul Lagună.
Şi să se întoarcă acasă convins că nu te poţi pune cu o asemenea Putere.
Cîntată de mulţi istorici şi călători drept o cetate a democraţiei, Republica e, în realitate, o dictatură a cîtorva familii. Un număr de aproape o mie de oameni conduc treburile publice, restul locuitorilor, peste 150.000, fiind excluşi prin Lege de la diriguire.
Acestora trebuie să le dai o ocupaţie aproape zilnică prin circul ceremoniilor, procesiunilor, cortegiilor organizate de Autorităţi.
Acestor explicaţii eu le-aş adăuga una, găsită din iscodirea României postdecembriste.
Bogăţia n-are nici un rost dacă nu e ştiută de ceilalţi!
Asta explică, în România postdecembristă, dar şi în tot spaţiul postcomunist, graba cu care îmbogăţiţii peste noapte şi-au ridicat vile şi palate păzite de dorobanţi înarmaţi, şi-au cumpărat yahturi şi maşini de lux, s-au dat în stambă în vînători, baluri şi recepţii publicitate la televizor.
Faţadele luxoase ale Palatelor veneţiene aşezate de o parte şi de alta a Canale Grande, costumele patricienilor, recepţiile, mesele, ceremoniile sunt o modalitate de a comunica lumii bogăţia.
Cum se scoate bani din viaţa stinsă
Dacă ar fi să mă pronunţ ca gazetar al Actualităţii la Veneţia asupra sonetului Veneţia, aş spune că Mihai Eminescu s-a inspirat doar din tabloul Veneţiei din a doua parte a secolului al XIX-lea.
Imaginea falnicei Cetăţi lipsite de viaţă a pusă la lucru pentru o teză dragă filozofului melancolic Mihai Eminescu. Formula concisă a acestei teze poate fi întîlnită în ultimul vers al sonetului:
„«Nu-nvie morţii»
e-n zadar, copile!”
Plecînd de la imaginea unei Veneţii în care viaţa de odinioară s-a stins, marele nostru poet ne-ar îndemna să bocim mîndra cetate de cîndva.
Mihai Eminescu n-a văzut Veneţia în viaţa lui.
Poezia a fost scrisă şi tipărită în 1883.
Spre deosebire de cel pe care profesorii îl numesc Poetul nostru naţional, eu am văzut Veneţia.
Şi nu în 1883, ci peste un secol și ceva mai tîrziu.
Faţă de Mihai Eminescu am astfel un dublu avantaj.
Triplu, dacă adăugăm faptul că eu nu sînt nici melancolic, nici poet, ci optimist şi prozator satiric.
Beneficiar al acestor avantaje îmi permit să-l contrazic categoric pe Mihai Eminescu.
Da, „s-a stins viaţa falnicei Veneţii”.
Da, „n-auzi cîntări, nu vezi lumini de baluri”.
Asta nu înseamnă că Veneţia nu trăieşte.
Şi încă foarte bine.
Pentru că viaţa falnicei Veneţii a fost înlocuită cu viaţa Veneţiei turistice.
În locul cîntărilor de odinioară auzi zdrăngănitul tacîmurilor din numeroasele restaurante, birturi, baruri şi pizzerii, propunerile mecanice de tip Gondola, gondola! zuruitul valizelor pe rotile portavocile folosite de ghizi şi strigătele vesele ale ruşilor care iau cu asalt gondolele, încă de dimineaţă, pentru a se putea fotografia bînd şampanie din pahare cu picior.
Nu vezi lumini de baluri.
Da, dar vezi lumini de magazine cu suveniruri, 450 de magazine cu suveniruri, aşezate unul lîngă altul, de te întrebi cum de nu dau faliment.
Da, s-a stins viaţa falnicei Veneţii.
Dar tocmai din această viaţă stinsă, Veneţia de azi scoate bani.
Şi încă ce bani!
Potrivit estimărilor, Veneţia e vizitată anual de 14 milioane de turişti.
Pentru aceşti cetăţeni lucrează peste 50% din forţa de muncă activă.
Cei mai mulţi dintre angajaţi nu stau în Veneţia (a cărei populaţie, îmbătrînită, numără 60.000 de locuitori, în timp ce în secolul XVI, era de 200.000), ci în Trevisto, Mestre (oraşul-dormitor).
14 milioane de cetăţeni ai Planetei care dau buzna în Oraşul de pe lagună pentru a vedea un mort strălucitor.
Cei 14 milioane sînt pur şi simplu jefuiţi.
De la vaporetto pînă la gondolă, de la hotel pînă la pizzerie, Veneţia e un uriaş combinat, un fel de Krivoi Rog al exploatării sîngeroase a tembelismului turistic.