Cărucior
Pe străduța care leagă Piața de blocurile muncitorești, cu balcoane stînd să cadă sub povara butoaielor de vin făcut în casă și a cotețelor de porci hrăniți cu franzele, circulă în sus și-n jos, trăgînd după ei sacoșe ieftine, cei ieșiți să-și facă tîrguielile săptămînale.
Pe trotuarul denivelat, o pereche tînără împinge un cărucior de copil. Căruciorul e plin ochi cu cele cumpărate din piață:
Un sac de morcovi, țelină, două verze, un borcan de murături și un pachet de fidea.
Locatarul de drept al căruciorului, copilul adică, dă harnic din piciorușe pe caldarîm, ținîndu-se descumpănit de poala mămichii.
Organizarea cozii
Vestea, iscată dintr-o șoaptă, ca un incendiu dintr-o scînteie, a umplut cartierul:
La Alimentară s-au băgat pui!
Ca să fim mai exacți, nu s-au băgat, se bagă.
Sub privirile lacome ale celor de la coada deja formată, cîțiva inși în halate spălăcite, roase în coate, descarcă dintr-un camion lăzi cu pungi de pui congelați.
Într-o clipă, toate blocurile din jur au ferestrele luminate.
Ca de sărbătoare sau, mai degrabă, ca de alarmă. Pe scări se văd inși coborînd în fugă. Alții, numeroși, tropăie din toate părțile, pe aleile acoperite de o zăpadă cenușie.
Magazinele din jur s-au golit imediat.
Clienții, vînzătorii, cunoștințele au dat buzna la Alimentara.
Între timp, aici s-a și trecut la organizarea cozii.
Un cetățean cu pălăriuță, ivit, asemenea tuturor liderilor, din masele populare, s-a ales singur șef al statului la rînd. Coada e obligată să se dea cîțiva metri înapoi, în așa fel încît trotuarul să rămînă liber. Văzută de pe carosabil, Alimentara n-are nimic deosebit. O unitate a comerțului de stat, cu o vitrină sărăcăcioasă în care cele cîteva ghivece de mușcate se străduiesc, zadarnic, să înfrumusețeze golul dintre sticle. Dacă privești însă mai atent, vei descoperi imediat uriașa coadă lipită de peretele magazinului.
Cetățeanul organizator dă primele cincisprezece bilețele de ordine.
Cu ele în mînă, fericiții posesori intră în magazin, își primesc porția de pui congelat (cîte doi de fiecare) și se depărtează de tejghea în grabă, ca și cum s-ar teme să nu li se ia înapoi trofeul.
La ieșire, fiecare își lasă bilețelul organizatorului, care îl dă următorilor de la rînd.
Pe timp de iarna
Supraaglomerată de la capăt de linie, dubița mai e în stare, totuși, să primească pe parcurs alți și alți inși zbribuliți, roșii de frig în obraji și vesel tropăitori.
Clipind din semnalizator, mașina trage la bordură.
În acest moment, izbucnesc vaietele. Unii vor să coboare. Alții, dimpotrivă, vor să urce. Un ins în scurtă de piele, beat mort, s-a proțăpit în ușă și nu poate fi dat la o parte nici prin aruncarea în aer. Cei care urcă și cei care coboară îl împing, îl înghiontesc, îl înjură, îl fac bou, îi dau pumni.
Lui nici nu-i pasă.
Amuzîndu-se de ce i se întîmplă, se laudă în gura mare că a băut și a mîncat la restaurant de azi-dimineață pînă acum fără să se oprească.
În noaptea asta vine Sfîrșitul Lumii și el vrea să moară băut și mîncat!
Cei dinăuntru au coborît.
Cei din afară încep asaltul.
Important, dacă nu chiar decisiv în acest caz, e să pui un picior pe podelele pline de mîzgă. După care, împingînd fără oprire, cu umărul, cu gîtul, cu urechea, strigînd – Mai sus! Ce v-ați oprit aici, ca boii? Mai sus, să se poată închide ușa! –, reușești să pui și celălalt picior. Vîrît cu capul în paltoanele celorlalți, nu vezi și nu auzi nimic. Nu poți nici măcar mișca o mînă, ca să-ți cauți banii. Deși șoferul refuză categoric să pornească pînă nu plătesc toți cei care s-au urcat, că doar nu-i mașina lui Moș Crăciun, tu ești mulțumit.
Te afli în microbuz!
La următoarea stație, sare pe scară un lungan cu căciulă brumărie, într-un balonzaid căptușit cu blană de miel. Din motive necunoscute, nu intră în mașină. Rămîne pe scară. Dubița nu poate porni cu ușa deschisă. Șoferul sare jos din cabină și se năpustește asupra lunganului. Îl apucă de gît și-l zvîrle pe carosabil. Apoi, pocnindu-și palmele satisfăcut, se întoarce în cabină.
Conștienți că s-a făcut dreptate, călătorii aplaudă.
Lunganul se ridică și pune din nou mîna pe mînerul ușii.
Mașina țîșnește înainte.
Lunganul se dezechilibrează și cade în balta de pe caldarîm.
Nu se supără.
Stă în fund, pe asfaltul rece, ud leoarcă și rîde cît îl ține gura. După care, aplecîndu-se, începe să se descalțe, tacticos.
Drama roșcatului
Roșcatul s-a amorezat de cățelușa ambasadorului care a închiriat apartamentul de la parter. Diplomatul e trimisul unei țări din Vest.
Și-a putut permite să cumpere o cățea splendidă din toate punctele de vedere.
Dacă n-ar fi cățea, ar muri după ea pînă și bărbații.
Seara, stăpînul o scoate la plimbare. Curțile ca de mahala, așezate de o parte și de alta a străzii, adăpostesc dulăi viguroși, dar flenduroși.
Un fel de flăcăi de la țară. Virili, dar săraci. Săraci rău de tot.
Cățeaua face lipa-lipa prin mijlocul străzii, ca o vedetă de la București ieșită pe Strada Mare a unui tîrgușor de provincie.
Știți cum e.
Din dosul gardurilor, o privesc și o bîrfesc mărunt-mărunt mahalagioaice în capot de stambă și papuci din plastic pe piciorul gol.
Bărbații încearcă să le potolească.
Ei sînt oameni serioși. Nu-și pierd timpul cu fleacuri.
Vizitiii, grăjdarii, feciorii în casă n-au nici ei treabă cu trecerea Divei. Fiecare și-a găsit cîte o slujnicuță, pe care o pot răsturna și pe paie.
Singurii care visează la Diva de pe drum sînt adolescenții buboși, palizi de nopțile pierdute cu lecturi interzise.
Da, ei se gîndesc la Divă ca la o femeie pentru care ți-ai putea da viața, fie și doar s-o vezi goală prin crăpătura ușii.
Dulăii flenduroși se mulțumesc s-o urmărească pe Diva cățelelor de sub porțile părăginite. Prin găurile săpate în pămînt, scot afară doar botul. Ochii li se mișcă încolo și încoace.
Roșcatul e singurul cîine fără stăpîn de pe strada de cartier mărginaș. E ceea ce se cheamă un maidanez. Și-a făcut culcuș pe una dintre grămezile de nisip ale șantierului din colț.
Un om de afaceri italian a cumpărat, cu babe cu tot, căsuțele dărăpănate, stînd să cadă în nas, le-a expediat pe locatare în niște garsoniere igrasioase din suburbii și a început construcția unui building de birouri.
Roșcatul și-a pus în cap s-o cunoască pe cățelușă. Se ține în urma ei, la cîțiva metri distanță. O distanță prudentă. Cînd stăpînul se oprește, ca să-i dea voie cățelușei să se exprime lîngă un stîlp, Roșcatul se oprește și el.
Se face că are treabă.
El nu se ține după ei, Doamne ferește!
Verifică dacă gardurile sînt la locul lor.
Stăpînul se întoarce acasă.
Roșcatul își pierde cumpătul.
Dă buzna să intre și el pe ușa de fier forjat, întredeschisă.
Stăpînul i-o trîntește în nas.
Deși îl doare, Roșcatul nu scheaună.
Ce nu face amorul chiar și dintr-un cîine!
Cișmelele
În sat s-au instalat din loc în loc, la distanță de vreo sută de metri, cișmele cu pompă.
Pentru că banii sunt de la Bruxelles, pe fiecare cișmea a fost pictat steagul Uniunii Europene.
Fără stele, deoarece n-au ajuns banii și pentru asta.
Lumea e însă total nemulțumită.
Fiecare ar fi vrut o cișmea la poarta sa.
Cabinetul
Cabinetul căutat se află într-un bloc de pe Ștefan cel Mare. Dacă ai norocul să găsești un loc de parcare, lași mașina, nu înainte de a te întreba care dintre roți va fi șterpelită pînă te întorci, sari mai mult sau mai puțin tinerește peste o baltă uleioasă, pășești pe trotuarul strîmt, sufocat de gherete, aruncînd priviri alarmate spre streașina de unde poate să-ți cadă în cap o bucată de mortar, o iei printr-un gang cu pereții plini de nostalgiile unei țări de bărbați fără bordeluri, nimerești cu pantofii într-un soi de arătură și, în fine, după ce împingi și tragi vreo cinci uși ruginite, oblojite cu gîlme de cîrpă, să nu zdrăngăne la trîntit, toate închise, dai de a șasea, pe care nu trebuie s-o tragi sau s-o împingi, deoarece e întredeschisă:
I s-a stricat clanța de la o tentativă de jaf din întîmplare.
În clanță a fost introdusă o foaie de caiet de aritmetică, găurită în prealabil.
Scrie pe ea cu litere de tipar, corectate ici-colo de mîna cuiva care mai crede în puterea scrisului asupra lumii:
„Avertisment f.f. Serios
Poștărița dacă mai sună o dată la aparatamentul 45 fără a fi nevoie (a adus un plic sau o citație de la tribunal) va primi un cap în gură.
Să fie clar!
Nu mă mai deranjați.“
Fericit că ai nimerit adresa, pătrunzi în holul mizer, luminat cu mari dificultăți de un neon al cărui clămpănit ritmic prevestește o ardere iminentă.
Ca toate holurile de bloc locuite (doar cîteva apartamente au fost închiriate firmelor, după ce proprietarii s-au mutat la copii), cel de aici amintește de o bibliotecă publică.
Peste tot – înscrisuri.
Deasupra cutiilor poștale din tablă, unele dezvăluind numele locatarului și numărul apartamentului, altele oferind doar locul rezervat acestor prețioase informații, trîndăvește un afiș cît jumătate din perete, tipărit cu litere de mărimi diferite:
„Vă rugăm să nu mai aerisiți bucătăriile pe casa scării.
Acestea sînt dotate cu GEAM, care, pe lîngă alte utilizări, folosește și la aerisit.“
Rugămintea, care nu e, în nici un caz, implorare, beneficiază de litere de o palmă.
Textul care urmează e o constatare rece, în genul axiomelor stabilite de știință încă din Antichitatea greacă:
„Nimeni nu este curios de ce se gătește în bucătăria altuia, dacă s-a ars mîncarea, uleiul, ceapa… și multe altele.“
Jos, gata-gata să nu mai aibă loc, ceva amintind de un PS:
„Tot anticipat vă mulțumim și pentru faptul că nu mai rupeți afișele. Hîrtie avem, toner avem. Și mai avem și dorință ca scara blocului să fie cît mai curată din toate punctele de vedere, incluzînd și combaterea poluării aerului cu diferite arome.“
Pe peretele opus, două afișe prezentînd nu numai mărimi, dar și conținuturi net diferite. Unul, constituit dintr-o jumătate de coală A4, prost tăiată în două, anunță:
„Găsit pisică birmaneză în spatele blocului.
Vă așteptăm s-o luați cît mai repede.
Prea mult timp n-o putem ține.
Miaună ca vaca!“
Un altul, de mărimea unei planșe de desen, găzduiește un text cu o țintă precisă:
„Stimați locatari,
În situația în care sînteți nemulțumiți de comportarea vecinilor (muzică dată la tonalitate maximă, petreceri peste orele admise, gemete, țipete, gîfîituri și alte asemenea zgomote sexuale), vă rugăm să vă adresați Comitetului sau să rezolvați civilizat și nu să recurgeți la metode care degradează ființa umană (aruncat de excremente pe uși, vomitat pe geamuri, incendiere dinandins, scurtcircuite etc.). Vă mulțumim pentru înțelegere. Comitetul“
Dacă ai noroc și nu nimerești tocmai cînd copiii din bloc se dau cu liftul, la vreun sfert de ceas de la apăsarea pe buton, ajunge în dreptul tău, tușind bătrînește, scîrțîind amarnic, trosnind din încheieturi, clătinîndu-se ca un marinar beat, și liftul propriu-zis.
N-ai cum urca imediat. Trebuie să aștepți pînă cînd ies dinăuntru un dulap, un cărucior de copil, un butoi de varză, jumătate de tavă ruginită și un fierăstrău fără dinți.
Din spatele lor răsare, de obicei, un ins pipernicit, într-un maiou rupt, cu tîrlici de pîslă.
Înainte de a urca în lift, s-ar cuveni să-ți faci un control medical riguros. Un infarct ascuns, neștiut, Doamne ferește!, te-ar putea trînti pe podele la doar cîteva minute de la smucirea liftului în sus. Cu o zguduire grozavă, ca un cutremur, cutia murdară și friguroasă, cu spărturi mari în pereți, se oprește între etaje. Concomitent, de undeva de jos izbucnește un șuier înfiorător, de cablu plesnit de încordare. Presupunînd că ești sănătos, mare lucru nu se întîmplă, în afara feței, care devine lividă. Tovarășa de călătorie, o jună care mestecă mai departe gumă, nepăsătoare, deoarece are căști pe urechi și gîndurile într-altă parte, la Miami Beach, de exemplu, nu dă nici un semn că ar ști unde se află.
Cu aceeași zguduire, liftul o ia din loc și ajunge, fără probleme, la etajul pentru care ai apăsat pe buton.
Doctorița și-a amenajat cabinetul în apartamentul cumpărat după 1989.
După ce apeși pe butonul soneriei, îți deschide ușa o tînără
într-un halat scurt, care lasă să i se vadă pulpele sănătoase. După ce te invită să intri, ea prinde să sară în sus, asemenea unei căprițe. Nu de bucurie că n-ai dat s-o violezi, ci pentru că soneria nu poate fi oprită decît lovind-o cu mîna.
Măsură preventivă
În gara Florești a sosit din nou, a cincea oară luna asta, vagonul nr. 2050 R/l, partea a 2-a.
E plin de var de la acoperiș până la osii. Curățarea lui cere investiții serioase. Și cum nimeni n-are chef să le facă, vagonul se plimbă dintr-o parte într-alta a țării, refuzat de toate gările care se trezesc cu el pe cap. Fiecare îl expediază către altă gară, din celălalt capăt al țării, cît mai departe de ea, și dacă ar fi posibil, pe un alt continent chiar, numai să nu mai revină de unde a plecat.
Și totuși, după o lună, două, vagonul se întoarce în gara respectivă cu o încăpățînare de fier.
De fiecare dată luîndu-i prin surprindere pe cei din gară.
Lucrurile se întîmplă cam așa.
E anunțat un marfar obișnuit. Lucrătorii îl primesc și-i verifică osiile cu ciocănelul. După care îi dau drumul. Cînd ultimul vagon al mărfarului își arată în depărtare luminile roșii, respectivii descoperă, ca trăsniți, pe linia a șasea, de garare, cunoscutul lor client, vagonul nr. 2050 R/l.
Aproape neschimbat, la fel de spășit ca înainte, gata s-o șteargă dacă strigă cineva la el.
Doar cu mai multe iscălituri pe pereții murdari de var.
Cum felul de a reveni s-a repetat în toate gările din țară, unii au început să suspecteze vagonul că o face dinadins.
Pentru a nu fi descoperit și atașat imediat, cu forța, la mărfarul oprit, se pitește în spatele ultimului vagon și, ajuns în stație, se desprindea pe furiș.
Drept urmare, în multe gări s-a luat măsura ca ultimul vagon al oricărui marfar să fie desfăcut din mers de garnitură și oprit să intre în stație.