Chitara greșită
Ghiță Corcovean a cumpărat de la București o chitară bas care merge prin conectare la priza de curent electric din dormitor.
Dar, așa cum avea să scrie el în reclamația trimisă Fabricii din Reghin, fără să fie lovită, fără să sufere vreun alt șoc fizic, chitara s-a crăpat singură.
De cîntat se putea cînta cu ea, numai că acum, crăpată, chitara suna cu cîteva note mai sus.
Totul iese pițigăiat.
Imnul de Stat, de exemplu, căruia lui îi mergea excelent la chitară, pare acum interpretat de un papagal care a suferit o contuzie.
Anticari ambulanți
Aproape de miezul nopții în Piața Romană.
Mașinile sînt tot mai rare. Le-au luat locul motocicletele bubuitoare ale băieților de bani-gata. Ținut după mijlocul voinic de mînuțele iubitei, care stă în șa cu fundulețul nițel ridicat, nu din motive de erotism, ci din motive de călătorie, cîte un motociclist găsește de cuviință s-o facă pe grozavul, ridicîndu-se brav pe roata din spate.
Pe blocul din fața clădirii ASE s-au ars cîteva becuri din reclama care înfățișează un pahar uriaș în care curge continuu, ca dintr-o țeavă de canalizare spartă, un lichid sîngeriu ce se vrea a fi Coca-Cola. Drept urmare, deși paharul arată a fi în bună stare, în el se vede, în loc de Coca-Cola, apă chioară.
Sau, poate, țuică de Drăgășani.
Depinde cine se uită la el.
La colțul dintre cele două bulevarde stau deschise chiar și la ora asta trei anticariate ambulante.
Vînzătorii sînt beți morți.
Au băut și continuă să bea tărie dintr-o vază de flori.
După ce-au răgușit strigînd unul la celălalt, ca să se înțeleagă, și au tachinat o tînără care alerga la un taxi oprit prin semn cu mîna, cei trei au trecut Bulevardul printr-un loc nepermis și acum se bat pentru una dintre țîțele Lupoaicei din bronz din scuar.
Împotriva furtului
Jumătate din producția Fabricii de Conserve Leșul Vulpii a fost deja furată de muncitori. La sfîrșitul programului, fiecare ia acasă două-trei cutii de conserve. Femeile le ascund într-un soi de brîu legat pe sub fustă. Bărbații le vîră în turul pantalonilor. Puțini sînt cei care nu șterpelesc. E vorba de tinerele așteptate de iubiți la poarta fabricii.
— Cum să ies eu așa, borțoasă?! – răspunde cîte una îndemnului de a lua și a-și plasa pe sub fustă cîteva borcane de bulion. Dacă mă vede al meu așa, mă lasă și se duce după alta!
Alarmată, conducerea întreprinderii făcu apel la Poliție. Aici i se rîse în nas, dat fiind că Poliția abia mai prididea cu arestările. Sînt atîtea cazuri de jaf, viol, atac la drumul mare, că dubițele n-ajung pentru cîți inși trebuie înhățați zilnic. Ca să rezolve problema transportului, Poliția s-a adresat unei firme de cărat pulpe de vițel, care-și redusese drastic activitatea în ultimul timp, din lipsă de vaci care să fete viței. În aceste condiții, cine să mai aibă timp de furtul din întreprinderi?
Disperată, conducerea a angajat detectivi particulari. Aceștia au însă o hibă:
Sînt foști securiști.
Dibuind-o, salariații au trîntit o mișcare de protest, cu pancarte pe care scria:
Jos Securitatea!
Cu un singur mijloc de luptă căzu de acord toată lumea:
Sfințirea fabricii de către un sobor de preoți!
Fură citite rugăciuni pentru alungarea Diavolului care-i ispitea pe bunii creștini din întreprindere să păcătuiască furînd conservele cu sote de morcovi.
În ultimul timp, furturile de conserve au încetat, întreprinderea a dat faliment.
Acum se fură cărămizile și grinzile din pereții dărăpănați.
Baraje
Printr-o manevră fulgerătoare, amintind de cele care i-au adus lui Alexandru cel Mare strălucitele victorii împotriva perșilor, toate ieșirile din Munți au fost blocate azi-noapte.
De-a curmezișul șoselei județene, al drumurilor și al potecilor au fost așezate bariere metalice.
Lumini intermitente, ca de girofaruri de alai prezidențial, și șuiere de sirenă, ca de vapor care a început să se scufunde, anunță pînă la mari distanțe existența acestor baraje de netrecut.
Pentru orice eventualitate, comandouri prevăzute cu puști tranchilizante și plase de capturat stau de veghe lîngă drugii de fier, apărați de pinteni din beton.
Orice ființă vie – de la om pînă la vulpe – e pusă să vîre mîna, laba, sau, mă rog, lăbuța într-un dispozitiv electronic.
Cifra de pe ecran stabilește pe loc dacă are sau nu temperatură. Dacă n-are, e lăsată să treacă mai departe, nu înainte de a fi pusă să înghită o pastilă albă cu un pahar de apă, primit la cerere.
Dacă are temperatură, ființa vie e întoarsă înapoi, în Munți.
Ca să se vindece sau ca să moară fără a-i infecta pe cei de la șes.
Aceste măsuri excepționale au fost luate după ce s-a aflat că în Munți s-a instalat gripa aviară.
Vestea a ajuns la autorități grație unui material difuzat de o televiziune centrală în cadrul emisiunii:
Primim de la telespectatori.
Secvențele, deși needitate, după cum se preciza pe burtieră, surprindeau dialogul dintre un șofer și un lup, înregistrat de nevasta șoferului cu telefonul mobil.
Întorcîndu-se din județul vecin, de la o nuntă care se spărsese înainte de a se face dimineață, după ce mireasa fugise cu altul, pretextînd că merge pînă la toaletă, șoferul fusese oprit la o curbă a șoselei care străbătea Munții de un lup ieșit la Ia-mă, nene!
O echipă de televiziune a vrut să-i ia șoferului un interviu în exclusivitate.
Cum respectivul nu era acasă (făcea turul televiziunilor), îi luară un interviu nevestei. Potrivit acesteia, bărbatul său nu voise să oprească pe motiv că lupul părea beat. Într-adevăr, în lumina farurilor se vedea lupul bălăngănindu-se primejdios, în plus, privirile îi erau împăienjenite. Ea însă îi spusese să oprească și să-l întrebe ce dorește, dat fiind că iubea animalele și, în plus, un frate mai mic murise pe vremuri tocmai pentru că, ieșit în șosea, nici o mașină nu oprise, deși el făcuse semne disperate.
Șoferul trase pe dreapta și coborî geamul mașinii.
Lupul nu voia să fie luat cu mașina.
Întreba dacă n-au cumva un antinevralgic, deoarece îl doare groaznic capul.
— N-avem antinevralgic! – răspunse duios nevasta, continuînd să filmeze –, avem în schimb algocalmin.
— Nu, algocalmin nu iau! – declară categoric lupul, e greu de suportat pînă și de urși.
Ca să dea materialul, sub semnul lui Breaking News, televiziunea întrerupsese un talk-show despre măsurile pe care trebuie să le ia guvernul pentru a salva in extremis întreprinderile mici și mijlocii de la faliment.
Profitînd de prezența în studio a unor redutabili economiști, moderatoarea emisiunii le ceru să comenteze întîmplarea cu lupul.
Toți se năpustiră asupra bietului șofer, acuzîndu-l de comportament iresponsabil.
Era limpede că lupul avea gripă aviară.
În aceste condiții, după întîlnire, șoferul trebuia să se spele imediat pe mîini și să se prezinte la spital de urgență.
Alertate de emisiune, autoritățile se grăbiră să pună Munții în carantină.
La trecerea de pietoni
Bulevard în Marele Oraș, 5 după-amiază.
Lumea se fîțîie încolo și încoace fără motiv, doar de dragul de-a trece de pe un trotuar pe altul. Femei în mîini cu plase goale dau să traverseze printr-un loc nepermis.
— Respectați regulile de circulație! – izbucnește dintr-un megafon o poruncă aspră.
Femeile o rup la fugă înapoi, pe trotuar, chicotind vesele.
Ajunse acolo, într-un loc sigur (trotuarul e teritoriul exclusiv al pietonului), își permit să vocifereze.
Nu furioase, mai mult excitate de întîmplare.
În mijlocul străzii tronează ca pe moșia ei o mașină a Poliției, Departamentul Formarea pietonilor pentru o circulație civilizată.
O filmează intens, ca și cum ar sorbi-o din ochi, o cameră de luat vederi ținută pe umăr de un băiețaș în adidași.
Cobori scara care duce în Pasaj.
Pe stînga se vînd caiete contrafăcute și portofele din mușama.
Vine un miros dezgustător de ceapă prăjită, deși prin preajmă nu e nici o bucătărie.
Salvarea cu minicompresor
O nouă dispoziție legală, dată de cîteva zile, interzice trecerea autovehiculelor de întreprindere dincolo de hotarele județului.
O măsură menită a contracara creșterea alarmantă a numărului de transporturi în scopuri personale cu mașinile statului.
Un filtru total, organizat de Ministerul Transporturilor, Inspectoratul General al Miliției și Procuratura Generală, la care asistase și o echipă de reporteri de la Scînteia, dăduse la iveală zeci, sute de cazuri de directori, șefi de ateliere, maiștri-șefi, conducători de antreprize de construcții-montaj care-și duceau cu utilajele pe roți fel de fel de lucruri personale.
Un maistru din Roman a fost prins cărînd cu un trailer de mare capacitate ficusul fiicei directorului.
Lîngă el ședea și-l uda la timp portarul întreprinderii, deghizat în delegat însoțitor.
Într-un camion de mare tonaj, protejat de inscripția Transport periculos, se descoperise un purcel de lapte îmbătat cu țuică îndulcită, ca să nu guițe.
Un compresor ducea pe șoseaua națională București-Iași, de la Buzău la Vaslui, cîteva găini ouătoare, moarte de sete și pe jumătate jumulite.
Pe directorul Vasile Bardacu dispoziția îl încurca rău de tot.
Întreprinderea avea nevoie ca de aer de aceste transporturi dincolo de hotarele județului.
Oricînd se punea problema ca un motocompresor să ajungă urgent la Roman sau un motor cu ardere internă, la Sighet.
Tentativele de a face asta cu un camion obișnuit eșuară spectaculos.
La primul post de Miliție îl întoarseră din drum pe șofer. Ba, mai mult, îl avertizară că a doua oară i se va lua carnetul.
Soluția o găsi pînă la urmă Victor Solalacu, maistrul de la Aparate electrice.
Luară dubița cu care se aduceau la cantina din oraș cratițele cu ciorbă, o vopsiră în alb și, de o parte și de alta, îi trîntiră două Cruci Roșii uriașe.
Mașina Salvării era gata!
Cei de la Electrice îi montară o sirenă pe cinste:
Cea de alarmare a salariaților în caz de atac atomic.
Pentru a se deosebi de celelalte – cum ar fi, de exemplu, sirena de incendiu – cea pentru atac atomic avea inserat în șuier Imnul de Stat al RSR, cerut de starea de urgență declarată în astfel de situații.
Cu Salvarea asta, întreprinderea își rezolvă toate treburile. Transportară cu ea motoare, curele de transmisie, piese de schimb, dinamuri arse.
Nu-i oprea nimeni. Ba chiar, în unele județe, milițienii blocau circulația altor vehicule pentru a da prioritate Salvării, al cărei vaier stîrnea înfiorări.
Doamne ferește!, se închina cîte un șofer mai milos, viața omului ăsta atîrnă de o clipă!
Omul era însă un minicompresor dus de Salvare în celălalt capăt al țării, la întreprinderea din Mîrșa.
Ca să-l obțină, cei de acolo le promiseseră responsabililor cu îndeplinirea contractului un butoi cu magiun de prune.
Tren cu urși
Într-o zi de iarnă cu zăpadă modestă, subțire ca borangicul, dar cu un ger puternic, duduitor, de părea totul ca de sticlă, Ion Lache, care aștepta personalul Mărășești-București, cu o damigeană de vin așezată pe cimentul rece al peronului, astupată cu un dop învelit în cîrpe, ca un deget oblojit, și cu un geamantan de carton, legat cu sîrmă și plin cu făină, ouă, cîrnați, șuncă, totul pentru Ghiță, băiatul de la București, văzuse trecînd în lungul șir de vagoane ale unui marfar un vagon plin cu urși.
Din nu știu ce motive, trenul își încetinise mersul.
Și astfel, se perindară pe dinaintea celor de pe peron, zgribuliți în aerul tare ca țuica: trei vagoane-cisternă, un vagon cu tractoare de un roșu aprins, două vagoane cu butoaie nou-nouțe, scînteind din metalul cercurilor proaspete. La urmă aproape de tot, apăru vagonul cu pricina, care scăpă multora de pe peron, pentru că imediat după el venea un vagon-platformă, transportînd o nuntă în plină desfășurare.
Un taraf îi ardea o sîrbă, și nuntașii, vîrîți în șube și paltoane, tropăiau zdravăn.
Toată lumea n-avu ochi decît pentru acel alai vesel și sonor.
Numai el – cel puțin așa susținea Ion Lache – văzu în vagonul-cușcă, pe paiele brumate și reci de puțina zăpadă, urșii care moțăiau hibernal, sugîndu-și labele cu o consecvență impresionantă.
Ajuns la București, Ion Lache se apucă să spună cele văzute. Nu-l crezu nimeni dintre ai lui, nici nepotul, un prichindel care nici măcar nu se întrerupse, ca să asculte povestea, dintr-un joc pe calculator, cu împușcături.
Cărucior cu puradei
Printre rafturile pline-ochi, clienții împing cărucioarele luate la intrare, cu aerul că urmează un dric funerar.
Muzica antrenantă, îmboldindu-te să iei șampanie ca s-o bei acolo, pe loc, e întreruptă de vocea unui bărbat extrem de bine dispus, pentru că a cumpărat de aici și nu dintr-altă parte.
Un tătic, venit singur la cumpărături, în timp ce nevasta mai mult ca sigur trebăluiește prin bucătărie, cară cu el cei patru copii.
Lesne de presupus că pentru puradei e un moment de sărbătoare.
Tăticul n-a avut încotro.
Smiorcăielile lor, imbatabil sprijinite de gura nevestei, l-au constrîns să-i ia la supermarket, deși, între noi fie vorba, n-avea nici un chef de asta.
Alaiul circulă pe aleile dintre rafturile ispititoare, pline cu lucruri pe care mori să le cumperi, deși deseori n-ai nevoie de ele.
Cei patru copii sînt distribuiți după cum urmează.
Jos, în simulacrul de cabină, stă băiețelul de trei ani, cel mai fericit dintre toți, pentru că alcătuirea e dotată cu volan și claxon.
Claxonul nu funcționează.
Îi ține locul o trompetă de carton, în care suflă din toți plămînii, gata-gata să-i plesnească, puradelul șofer.
La procurarea căruțului a fost mare dispută între cei patru copii pentru acest loc.
A tranșat controversa, pe cale de a deveni păruială, Tăticul, motivînd că acolo trebuie să stea ăl mic.
Ceilalți s-au resemnat. Nu de tot.
Din cînd în cînd, îi aruncă pricopsitului priviri pline de ură.
Iar cînd Tăticul se uită în altă parte, îi ard una în coaste cu piciorul.
Al mic se gîndește o clipă dacă să zbiere sau nu.
Dîndu-și seama că riscă să fie dat jos de acolo, renunță în cele din urmă, deși loviturile îl dor al dracului de tare.
Sus, în grătarul pentru fleacuri – săpun, perii, șampon, pastă de dinți – stă fetița.
Piciorușele îi atîrnă peste parbrizul imaginar al cabinei.
Și cum le bălăngăne din cînd în cînd, din cabină ăla micu’ îi arde una peste glezne, ca s-o potolească.
Un alt băiețaș, pentru că e dolofan — gen bursuc — stă în picioare, rezemat de peretele din spate al căruțului.
Puradelul rămas pe jos – băiețaș, fetiță?, nu se știe – se ține de marginea căruțului, plîngînd pe rupte fără motiv.
Dolofanul și-a găsit o ocupație:
Ia de pe rafturile de sus produsele comandate de Tătic.
În mijlocul uriașului culoar, nu departe de gurile pe care ies cumpărătorii, împingînd voinicește cărucioarele, ca niște mineri fruntași vagonetele Planului Cincinal, s-a amenajat un punct de distribuire pe gratis a Paginilor Aurii.
Le dau, în pungi de plastic, niște fetișcane în fuste scurte, indiferente la adevărul că li se văd chiloții.
Atît de indiferente, că nu știi dacă au sau nu chiloți.
Jumătatea de sus și-au vîrît-o în niște combinezoane roșii, care-ți scot din sărite privirile.