Un șoricel stîrpit înseamnă un vagon de grîu economisit!

Agregate

Între cele două agregate ultramoderne, comandate cibernetic, materia primă e transportată cu roaba de un zilier șchiop, într-o salopetă jerpelită, care nu-i a lui.

Candidați și lăptuci

Piața Matache.

Locul cel mai frecventat de candidații la primărie. S-au înscris în cursă – vorba jurnalelor – 25 de inși. Toți au găsit de cuviință că printre primele drumuri electorale trebuie să fie și cel la Piața Matache, care e oricum la cîțiva pași de clădirea Primăriei.

Precupețele sînt exasperate. Fiecare vizită se lasă cu pagube.

Unu: candidatul le ține de vorbă.

Doi: clienții cască gura la respectivul, uitînd că au venit la Piață să cumpere mărar.

Trei: după plecarea candidatului, se iau la ceartă pe chestiuni controversate, cum ar fi, de exemplu, tunsoarea.

Patru: în alaiul candidatului se află totdeauna cineva de la Garda Financiară, care se întoarce să le amendeze după ce se ter­mină vizita.

Ca să-și mai scoată pîrleala, precupețele au decis, prin consens, să oblige fiecare candidat să cumpere lăptuci, un produs care se vinde prost.

Cel singur la mare

Gheorghe Vasile, funcționar la ICRAL, om la vreo 50 de ani, își petrece de unul singur concediul la mare. Cu cîțiva ani în urmă l-a lăsat nevasta. Nu s-a mai căsătorit. Nu pentru că n-ar fi găsit o muiere, erau destule care ar fi vrut să se mărite, ci pentru că n-a mai vrut. Mai bine cresc un porc decît o muiere – zice el. Porcul măcar pot să-l tai de Crăciun. Pe muiere nu pot nici măcar s-o zgîrii. În cele trei săptămîni plătite de sindicat, Gheorghe Vasile a prăpădit două sute de lei pe o pereche de pantofi, o cămașă de bumbac, o amendă și, de restul, floricele. Cele două sute, păstrate în buzunarul de la spate al pantalonilor de doc, mototolite și ume­de, au fost cheltuite în amănunt astfel:

75 de lei – perechea de pantofi cu pielea tare și talpa ca de fon­tă, rozîndu-l puțin la călcîie, stîngul mai ales, dar el s-a obișnuit și cu asta, și cum n-a vrut să dea bani pe șlapi, a mers pe plajă în pantofi, fără ciorapi, firește;

40 de lei – cămașa de bumbac, groasă, care asudă la subsuori;

35 de lei – floricelele, vîndute în cornete făcute din România liberă de azi-dimineață de o țigancă în pantaloni de mătase.

Cu 50 de lei fusese amendat contravențional, pentru că trecuse strada printr-un loc nemarcat.

Nu fusese primul care traversase strada pe acolo. De fapt, toată lumea trecea prin acel loc, pentru a ajunge la Complexul Comercial din centrul stațiunii. Locul marcat se găsea mai sus cu vreo sută de metri. Cînd îl trasaseră, în urmă cu vreo cîțiva ani, Complexul Comercial nu exista. Cetățenii se plînseseră autorităților că trebuie să ocolească pe la zebră. Autoritățile înaintaseră adrese după adrese pînă sus, pe filieră.

Zebra rămăsese tot acolo. Pentru a o muta era nevoie de vopsea specială. Or, vopsea specială nu se mai găsea în magazine.

Astfel că locuitorii, dar și clienții stațiunii traversau zilnic prin locul nemarcat.

Un milițian postat pe trotuar de dimineață pînă seara sufla aprig într-un țignal la fiecare încălcare a Codului Rutier.

Nu-l lua nimeni în serios.

De altfel, nici el nu se lua în serios.

Fluiera și el acolo, ca să se afle în treabă.

Și acum, cînd se auzise țignalul, nimeni nu se oprise. Lumea își văzuse mai departe de încălcarea Codului Rutier. Om corect, Gheorghe Vasile se opri însă în mijlocul străzii așteptînd cuminte sancțiunea.

Iar milițianul, ce să facă? Trebui să se deplaseze pînă la el, prin căldura miloasă, sub soarele necruțător, să-și scoată carnețelul, să rupă chitanța, mă rog!, atîtea și atîtea mișcări obositoare, atîta risipă de energie, și asta numai pentru că tîmpitul ăla de pieton a luat în serios țignalul și s-a oprit!

De ciudă, îl amendă la maximum: 50 de lei.

Antologia literaturii administrative

Celor opriți la benzinărie, un tip într-un trening rupt, bărbierit la sînge, le înmînează un carton pe care scrie:

„Cetățeni!

Șoarecii sunt dușmanii omului!

Nu vă lăsați induși în eroare de drăgălășenia lor.

Un singur șoricel, la care dumneavoastră priviți cu bu­nătate, poate roade într-o zi un hectar de cereale.

Participați din plin la acțiunea de deratizare a orașului, desfășurată între 5-25 noiembrie.

Nu uitați!

Un șoricel stîrpit înseamnă un vagon de grîu economisit!“

Asesorii populari

În 1949, cînd Justiția română fu obligată să lase balan­ța și să ia pistolul, Boșoroada dădu lumii doi asesori populari: Paraschiva Țîrlea și Marin Ciogolea. După o școală de cîteva luni la Botoșani, unde studiară în grup Manualul asesorului popu­lar, citindu-l cu voce tare, sub îndrumarea unui fost președinte al Curții de Casație, convertit peste noapte la Justiția revoluționară, cei doi fură numiți asesori populari.

Pentru asta însă era musai să meargă pe jos cale de 20 de kilometri, săptămînă de săptămînă, pînă la Botoșani, unde se ți­neau ședințele de judecată. Erau oameni săraci, printre cei mai săraci din sat. El – fost cioban, acum muncind cu ziua pe ici-colo, ea – văduvă, abia scoțînd-o la capăt cu bucata de pămînt primită la împroprietărire. Ca să ajungă la timp la proces, se sculau cu noaptea-n cap și, desculți, cu opincile puse într-o traistă de tifon, o luau pe jos pînă la tribunal.

Miercurea era zi de tîrg la Botoșani.

Dacă aveau noroc, îi ajungea din urmă cîte-o căruță din sat și-i lua sus, printre butoaie cu borhot, purcei de lapte și mînji care dădeau cu copita, ducîndu-i pînă în dreptul oborului de vite. Aici, căruța făcea la stînga, luînd-o pe drumul desfundat de ploi, către locul unde se ținea tîrgul. După ce se spălau pe picioare la una dintre cișmelele din marginea străzii, Paraschiva și Marin se încălțau, își puneau semnele apartenenței la Justiția populară: ea – basmaua, și el – căciula, și se îndreptau spre tribunal.

La proces nu făceau mare lucru. De fapt, nu făceau nimic. Ședeau cuminți lîngă judecător, fără să se miște aproape. Tot ce se întîmpla în jur – ședința, dialogul dintre președinte și acuzat, încîlcitele intervenții ale avocatului, cu procurorul înălțîndu-se aspru deasupra tuturor în timpul rechizitoriului – îi intimida. Erau sîrguincioși, întorceau privirile spre fiecare dintre cei impli­cați în proces, ascultau cu atenție ce spunea judecătorul și erau de acord cu el, apoi lua cuvîntul avocatul, și ei, urmărindu-l cu privirile strălucinde, erau de acord și cu el și dădeau din cap a aprobare, apoi vorbea inculpatul – un bărbat serios, care totdea­una nega toate acuzațiile – și ei, întorși către el, recunoșteau că și el avea dreptate.

Cum aveau să povestească mai tîrziu, încărcați de nostalgie, îi impresionau cel mai tare politețurile dintre judecător, procu­ror, avocat, acuzat, aprod și toți cei care luau parte la proces. Ei ședeau lîngă judecător, pe postamentul care-i despărțea de sală, și, întorcînd privirile spre fiecare, se uimeau de cît de frumos își vorbeau unul altuia. În sat – spunea mai tîrziu, topit de încîntare, Marin Ciogolea –, oamenii se strigau cu băi, ăla! și se înjurau, se scuipau, se porecleau unii pe alții, pe cînd aici, nici vorbă de …te mă-ta-n cur…, de … ești un bou…, de băi, Rîgîială!,ci nu­mai …vă rog frumos să-mi permiteți, tovarășe judecător!… sunt în asentimentul dumneavoastră, zicînd că…, și alte ase­menea vorbe subțiri, cuviincios îmbrăcate, prin care se cunoștea că erau la tribunal și nu pe ulițele nenorocitei Boșoroada, fie ea de Centru sau – și mai rău – de Deal.

În 1950, după un an de mers pe jos, fără a fi dat vreun semn anterior, cît de mic măcar, cei doi nu se mai prezentară la Tribunal. Marin Ciogolea se apucă să repare gardul lui Vasile Norocea, plă­tit pe zi cu 100 de lei, mîncare și băutură, iar Paraschiva Țîrlea începu să facă curat prin casă, brusc cuprinsă de neliniște: venea Paștele și ea nici măcar nu dăduse cu var! Zadarnic stăruiră, bătînd la poarta lor, aproape zi de zi, cei de la Sfatul Popular, ba chiar și cei de la Raion, să se întoarcă la tribunal. Cei doi, ca și cum s-ar fi înțeles, ascultau tăcuți, fără să-i contrazică. Înșelați de blîndețea lor, oaspeții credeau că, gata, i-au convins și plecau mulțumiți, pentru ca miercurea următoare să constate, uluiți, uluiți și revoltați, că Marin Ciogolea și Paraschiva Țîrlea nu se prezentaseră la posturile lor de asesori populari.

Totul pînă într-o zi cînd, ascuțindu-se lupta de clasă, gestul lor primi o altă interpretare.

Astfel că se văzură obligați să vină din nou la tribunal.

Ca inculpați, de astă dată.

Iar pe locurile lor, ca asesori populari, ședeau alți doi, ea, cu basma, și el, cu căciulă.

Numai că aceștia se uitau urît la toți cei din jur.

Bibelouri

În vitrina Magazinului Universal se înghesuie bibelourile scoa­se la vînzare. De pe rafturile din scînduri, te privesc cu ochi de alamă: cîini vioi, elefanți butucănoși, țigănci deșucheate, bețivi în echilibru instabil, dansatori mexicani, găini înainte de a deveni cloști și lebede grase, cu un picior mai lung decît celălalt. Caii, bețivii și bătrînii sînt împărțiți pe categorii. Bețiv, Categoria I-a,scrie sub un bibelou care înfățișează un ins împleticindu-se, cu fesul căzut pe o sprînceană, fără piciorul drept, pierdut pentru totdeauna înainte de a intra pe banda de montaj. Bătăușii sînt doar de Categoria a Il-a. Spre deosebire de cei de categoria I-a,care sunt bucălați, ei au un ochi umflat, efect al unui pumn zdra­văn. Le stă alături, fără să le dea o copită, un Cal, Categoria a IV-a.Un monstru cu bot de hipopotam, sforțîndu-se să stea pe niște picioare de elefant, și cu un smoc de coadă, ca al unei găini proaspăt ciufulite de cocoș.

E un cal ieșit din fabrică cu defecțiuni și, în consecință, vîrît la preț redus.

Filmare cu indieni

Puști în pantaloni scurți, cu termosul la șold, se învîrt prin gară năuci, în timp ce părinții îi caută pe linia trenului, disperați la gîndul că au fost deja tăiați.

În jur cu patru geamantane, care de care mai burdușit, o fe­meie s-a învinețit de atîta așteptare. S-a dus și ultimul tren spre Constanța! Acum cinci ore, cu puțin înaintea primului tren, băr­batul a plecat să-și cumpere un pachet de țigări.

Și plecat a fost.

Femeia l-ar căuta prin toată gara, dar n-are cu cine lăsa bagajele.

E nițel îngrijorată.

Te pomenești c-a plecat cu alta!

Bărbatul se va întoarce abia peste cîteva ore, beat mort și fără un pantof, pe care l-a lăsat la restaurant, unde s-a înfundat cu mult timp în urmă, drept bacșiș.

Va tîrî după el, cu forța, un bărbat elegant, afișînd un fular de mătase și scîrțîind fascinant din proteza care ține loc mîinii drepte.

Oaspetele îi va fi prezentat nevestei drept unul dintre invitații lor din această noapte, pentru că n-are unde dormi.

După care, bărbatul se va lungi pe jos, la picioarele băncii, în timp ce insul îi va lua nevestei mîna în proteza sa și i-o va săruta cavalerește.

Un vilegiaturist, așezat provizoriu pe geamantan, rupe cu din­ții dintr-o pulpă de rață friptă, după care, ștergîndu-se la gură cu mîneca, se duce să se spînzure pentru cîteva minute deasupra cișmelei din care se arcuiește un firicel anemic de apă.

În umbra unui stîlp de la capătul peronului, o mămică își ține ridicat în aer băiețașul care face pipi. I-a scos țuflica afară, și acum, cu mîinile întinse, pare că varsă apă dintr-o damigeană.

Pe peron, fîntînile își arcuiesc zeci de șuvițe lichide. În jurul lor e o îmbulzeală de moarte. Călătorii își umplu sticlele cu apă, pentru ca să le verse după un timp și să le umple din nou. Fac asta pentru a avea la ei apă proaspătă tot timpul.

Cling! Cling!

Mulțimea se vînzolește și se lărmuiește pînă se alege, prin mijloc, cale liberă pentru un cărucior cu saci de scrisori și colete poștale. Cocoțat în vîrful lor, un ceferist vesel face mare haz la gîndul că el stă acolo, în căruciorul care zvîrle lumea într-o par­te și-n alta, mai ceva decît despărțea în două bastonul lui Moise Marea Roșie.

Pe ultima linie, un studio de la Hollywood trage o secvență cu plecarea unui tren din gară.

Nu e un tren de la noi, din România, ci unul din altă parte, din India Majestății Sale, Regina Angliei. Aici, unde se filmează, e trei după-amiaza. La Bombay, unde se petrece acțiunea, e unsprezece dimineața. O dimineață de vară toridă. Pe post de indieni, niște țigani cu turbane și cămeșoaie. Cu trenul a fost simplu. S-a blocat plecarea cursei București-Oltenița. Un panou plantat la capătul peronului le-a adus la cunoștință călătorilor că trenul de 11 di­mineața a fost anulat. Fără nici o explicație. Iar călătorii nu s-au burzuluit. Cei mai mulți sunt navetiști, angajați ai unui Combinat falimentar. Nu contează dacă se duc sau nu la serviciu. Oricum, se duceau degeaba. De muncit, n-aveau ce. Iar de furat, nici atît. Proaspeții indieni au ieșit la ferestre, gata să facă cu mîna, a la revedere, cînd se va filma plecarea din gară. Pe peron, alți indieni și alte indience, alți țigani și alte țigănci, adică, stînd sau, mă rog,
făcîndu-se că stau de vorbă. Un zdrahon cu părul strîns la spate într-o coadă de samurai merge din geam în geam pentru a da ul­timele indicații. În mijlocul celor de pe peron se joacă inocent cu umbreluța o indiancă, al cărei logodnic merge la Calcutta ca să-și găsească un rost în viață.

Ea e o fată săracă, dar cinstită, din suburbiile Bombay-ului.

El e un tînăr sărac, dar inteligent, din Centrul orașului.

Ajuns la Calcutta, el o va părăsi pentru fiica unui bogătaș, care i-a făgăduit că-i va lăsa, după moarte, întreaga avere.

Toate acestea, el i le va mărturisi ei într-o scrisoare umedă toa­tă de lacrimile care-i curgeau în timp ce o compunea.

Ea o va citi plîngînd în hohote, pe fundalul unei melodii indiene de o tristețe răscolitoare.

După ce va da gata scrisoarea, ea o va săruta de adio, o va pune la sîn și, cîntînd, se va arunca sub roțile trenului.

Ale trenului cu care a plecat iubitul.

Drept care, garnitura București-Oltenița va porni și mîine din gară.

De data asta, pentru a o tăia în bucăți pe fata care stă azi atît de fericită pe peron.

Cel cu efectele speciale pune fum la roți.

Gata!

Se trage secvența plecării!

Regizorul de platou bate din palme. Aburul țîșnește convingător din fumigena aruncată între șine. Nu e nevoie de șuierul locomo­tivei. Va fi adăugat la montaj. Indienii de la ferestre fac din mîini. Indiencele de jos, din mînuțe. Logodnica de pe peron întinde mîna logodnicului din tren, care, pentru a-i răspunde corespunzător, se apleacă pe fereastră, gata-gata să cadă în cap.

O mulțime de gură-cască se uită de pe peronul vecin, fără a-și da seama la ce se uită.

Totul e gata să se ducă dracului într-o clipă.

Pe peron dă buzna o bătrînică împovărată de sacoșe. Vrea să se urce în trenul cu indieni. Cei din echipă o conving cu greu că-i vorba de un tren din India Majestății Sale și nu de trenul care ar fi trebuit să plece la Oltenița peste cîteva minute.